Celei ce a pornit la drum să găsească apa de care avea nevoie, acestei samaritene pornită în căutarea acelei for ț e de via ț ă de care sufletului ei ș i întregii sale fiin ț e îi era sete, i s-a cerut să dea ea însă ș i de b ă ut. Să dea să bea, nu unuia mai însetat decât ea, ci Aceluia care este apa vie, izvorul oricărei vie ț i! Iată toate conceptele noastre răsturnate! Paradoxul este la culme! Cel ce nu are trebuie să dea Celui care are, care este, care solicită stăruitor! Christos, are, El însu ș i, nevoie de om. El este însetat de ceea ce vine din profunzimile sufletului omului, de acest ceva care, din domeniul voin ț ei incon ș tiente, poate urca la suprafa ț a con ș tien ț ei, precum urc ă apa dintr-un pu ț întunecos. Dar iată: apa nu poate urca decât scoasă cu ajutorul unei găle ț i, iar cea a sufletului prin mijlocirea unui act liber de dăruire de sine. Oricare om are nevoie de apă în mod necesar ș i esen ț ial pentru a tr ă i pe p ă mânt. Christos, El are ...