Celei ce a pornit la drum să găsească apa de care avea nevoie, acestei samaritene pornită în căutarea acelei forțe de viață de care sufletului ei și întregii sale ființe îi era sete, i s-a cerut să dea ea însăși de băut.
Să dea să bea, nu unuia mai însetat decât ea, ci Aceluia
care este apa vie, izvorul oricărei vieți!
Iată toate conceptele noastre răsturnate!
Paradoxul este la culme!
Cel ce nu are trebuie să dea Celui care are, care este,
care solicită stăruitor!
Christos, are, El însuși, nevoie de om. El este însetat de ceea ce vine din profunzimile
sufletului omului, de acest ceva care, din domeniul voinței inconștiente, poate urca la suprafața conștienței, precum urcă apa dintr-un puț întunecos.
Dar iată: apa nu poate urca decât scoasă cu ajutorul unei
găleți, iar cea a sufletului prin mijlocirea unui act liber de
dăruire de sine.
Oricare om are nevoie de apă în mod necesar și esențial pentru a trăi pe pământ.
Christos, El are nevoie, pentru a fi și a trăi astăzi printre noi, de acea foarte mică parte de voință purificată de egoism, care se dăruiește și se oferă unei alte
voințe divine.
Orice suflet, chiar cel mai trist, cel mai plin de
tenebre, ascunde ca în adâncul unui sipet această capacitate minunată de-a se
dărui, de-a se oferi, de-a iubi. Acceptând în deplină conștiență această dăruire de sine, sufletul
uman regăsește legătura cu Cel care este
Viața, care luminează noaptea
interioară și redă curajul.
Omul Îl regăsește pe Acela,
pentru Care merită osteneala să coboare El, cu conștiența Sa liberă, în fântâna sufletului
omenesc, ca să caute acolo partea cea mai bună din noi înșine, această picătură de apă de care Lui îi este sete.
Marie -
Francoise Cuvillier
articol apărut
în Lecturile zilei de Duminică!, Editura Iona, Paris, pag. 113-114
Traducere: Iuliana
Toth
Imagine: Odilon Redon
Comentarii
Trimiteți un comentariu