Pax vobiscum

Moto: „Nu timpul ne zorește, ci veșnicia!”

Michael Bauer

Cel puţin o dată în viață fiecare dintre noi ne-am pus întrebarea: oare ce făcea Dumnezeu înainte de manifestarea Logosului şi începutul Creației, practic înainte de a „vorbi”? Un răspuns mai la îndemână, cum ar fi: „păi ce să facă, probabil că pur şi simplu tăcea” chiar dacă pare ridicol de simplu şi stârnește zâmbete este cât se poate de adevărat. Altfel spus era Liniște.

În greaca veche (dialectul koine), limba în care a fost scris Noul Testament, găsim pentru cuvântul liniște doi termeni: „siapao” pentru „liniștea profană” care poate fi chiar stânjenitoare atunci când doi oameni nu mai găsesc ce să-şi spună şi „sigao” pentru „liniștea sfântă” în care ne putem imagina că se afla Divinitatea înainte de momentul cu care Ioan își începe Evanghelia: „en arché én ho logos...” („La început a fost Cuvântul…”). Iar dacă în această perioadă privim în jurul nostru descoperim că există şi o „neliniște profană”, cea a pregătirilor umane şi a agitației de dinaintea Crăciunului prin care numai cu greu își croiește drum liniștea Adventului, care face ca străfundul sufletului să poată percepe şi primi lumina din înalturi. Tot în perioada Adventului, în vremuri nu foarte îndepărtate, oamenii viețuiau şi o „neliniște sfântă” a așteptării, speranței şi bucuriei vestirii Crăciunului. Astăzi ne-a mai rămas numai neliniștea lipsită de sfințenie.

Cum putem ajunge iarăși la o neliniște sfântă şi prin aceasta la liniștea sfântă care e premia misterului păcii?

Dacă ne putem opri un moment din această hăituială a vieții moderne a fiecăruia dintre noi putem descoperi şi demasca vicleșugul deosebit de perfid de inducere în eroare al lui Ahriman şi anume iluzia tempoului. Emil Bock, unul dintre cei mai apropiați discipoli ai lui Rudolf Steiner şi conducător prim al Comunităţii Creștinilor după moartea lui Friedrich Rittelmeyer, atrăgea atenția încă din 1950 asupra vicleniei satanice a lui Ahriman, fiara cu două capete care produce în om iluzia tempoului şi care astăzi se dovedește a fi o minciună devastatoare pentru sufletul uman. Acesta spunea: „Căci prin nimic nu îl poți ține în loc şi abate pe om în mod mai eficient de la misiunile lui lăuntrice, decât prin iluzia așa numitului tempo. Cine o lasă să pună stăpânire pe el, în curând nu mai găsește, chiar dacă vrea, timpul lăuntric şi liniștea de care are nevoie să mediteze şi să lucreze asupra sufletului său. A avea timp, aceasta nu e o chestiune a ceasului, ci una a liniștii lăuntrice. Dacă omul pierde liniștea lăuntrică, el nu numai că pierde timpul, ci şi legătura propriu-zisă cu viața iar în cele din urmă pe sine însuși.”

Marea semnificație a unei vieți religioase reînnoite cum se desfăşoară ea astăzi în Comunitatea Creștinilor este că aceasta îl îndeamnă şi pe omul modern, care nu vrea să petreacă timpul dormind, să țină pasul cu destinul care zorește şi îl face capabil să găsească şi să cultive sfera liniștii lăuntrice şi a reculegerii, având posibilitatea de a scăpa de rătăcirea şi înstrăinarea de sine ahrimanice.

Vechii greci aveau și pentru timp doi termeni: „cronos” pentru „timpul profan”, cronologic şi „kairos” pentru „timpul sfânt” – momentul favorabil. Dacă astăzi dinamica desfăşurării evenimentelor ne tulbură sufletele, precipitând totul în jurul nostru, atunci chiar acesta poate fi momentul în care cu deplină liniște şi conștiență să ne luăm timpul necesar pentru a găsi deciziile corecte. Fiara din Apocalipsă se grăbește pentru că „știe că mai are puţin timp” dar omul din ce în ce mai conștient va găsi din nou drumul de la „time is money” la „time is holy silent”. A avea astăzi o relație justă cu Timpul înseamnă a te raporta într-un mod just la principiul Fiului, la Christos însuși. În mod asemănător găsim corelații juste între Spațiu şi principiul Tatălui, Conștiență şi principiul Spiritului Sfânt.

Misterul, încă nedescifrat al Treimii Divine ne dezleagă toate misterele existenței, inclusiv pe acela al răului cu care o putem scoate la capăt numai printr-o gândire trinitară despre viață. Gândirea dualistă tradițională, care crede că există numai simpla opoziție bine-rău ne induce în eroare. Vis-á-vis de rău nu stă binele, ci un alt rău. Şi unde găsim totuși binele? Etica greacă ne spune că îl găsim în calea de mijloc (aurea mediocritas), drept echilibru între cele două extreme, dintre cele două puteri potrivnice omului: Lucifer şi Ahriman. Pe ambele trebuie să le punem în slujba noastră, dar omul trebuie să se afle în centru ca să țină în frâu în ambele direcții atât balaurul aruncat din cer pe pământ, cât şi fiara ieșită din abisul pământului.

Ce putere se află la mijloc şi ne ajută să găsim calea între Diavol şi Satan? Este Cristos însuși. Iar Michael, arhanghelul lui Christos, slujitor al echilibrului de aur ține balanța în mână şi ajută să biruim demonismele.

În actuala epoca michaelică luptele spirituale tulbură fiecare suflet omenesc. Dacă am reuși să ne transpunem în locul Femeii din Apocalipsa lui Ioan care se duce în pustiu, am simți că este vorba despre pustia singurătății lăuntrice şi a reculegerii unde ne vine ajutorul lui Michael. Cu aripile de vultur pe care le primim în dar şi care sunt simbolul evanghelistului Ioan pentru gândirea pură ne putem înălța deasupra sufletescului lipsit de spirit al lui Lucifer şi al spiritualității lipsite de suflet a lui Ahriman. Acum putem găsi calea adevăratei evlavii accesibilă omului modern, evlavia odihnirii liniștite în sfera căii de mijloc a lui Cristos, care este totodată şi sfera lui Michael.

Cu toate că pare paradoxal, un mare adevăr poate fi exprimat astfel: a cultiva liniștea este totodată mijlocul cel mai eficient de a combate răul. Nu este nevoie să devenim războinici pentru a birui într-o luptă spirituală. Din pântecele matern al unui suflet plin de pace, pe care o cucerim prin meditație şi evlavie în sens sacramental, se naște şi o nouă morală. O inițiativă nouă, o decizie mărturisită curajos şi menținută cu fermitate lăuntrică duce la trezirea balaurului din noi pentru care până acum nu prezentam nici un interes. Acesta încearcă cu toate forțele să zădărnicească orice manifestare michaelică a individualității noastre. Dar neliniștea unui nou început este străbătută şi însuflețită de liniștea împlinirii. Astfel putem să ne apropiem de dezlegarea misterului păcii de care vorbeam la început, dacă vom înțelege că pacea este acea stare a sufletului în care Divinul începe să se reveleze.

Laurenţiu Cîmpeanu

Sibiu, 21.12.2012