Friedrich Wilhelm Schelling (1775-1854 – filosof german), un prevestitor al unui creștinism ce urmează să vină, a scris cândva: „Dacă aș avea de construit în vremea noastră o biserică, i-aș dedica-o Sfântului Ioan. Dar mai devreme sau mai târziu va fi construită una care îi unește pe cei trei conducători apostolici Petru, Pavel şi Ioan, pentru că ultima potență nu le anulează pe cele de dinainte, ci le preia în sine limpezitor. Acesta ar fi atunci adevăratul panteon al istoriei creştine a bisericii.”
Semnele timpului nostru vorbesc un limbaj limpede:
Karl Jaspers (1883-1969, filosof german) a indicat limpede către decăderea amintirii istorice. Arheologia aduce la iveală documente ale unor timpuri apuse şi descifrează hieroglifele străine. Însă oare se știe prin aceasta deja ceva despre viețuirile spirituale ale celor care au trăit în trecut, în culturile de vârf de atunci? În ziua de astăzi ne aflăm, ca niciodată până acum, în pericolul că de abia mai putem să urmărim tempoul civilizației prezente. Chiar şi prelucrarea viețuirilor noastre şi legătura mai profundă în care pot intra trăirile cu miezul nostru fiinţial nu mai reușește decât selectiv, din cauza supraplanului de informaţii. Însă dacă pierdem asemenea amintiri, aceasta înseamnă o pierdere grea pentru ființa noastră.
Ce anume poate să îl aducă pe om din nou în legătură cu trecutul? Ar putea fi evanghelia lui Ioan, care aduce în conștiență chiar la începutul prologului său, într-un limbaj clar de gânduri, treptele devenirii lumilor, cea a Cuvântului, cea a Vieții, a Luminii şi a Întunericului. Mai departe, prologul vorbește despre sosirea acestora pe Pământ, într-un om care a creat totul la începutul primordial. Dacă avem capacitatea de a ne transpune în caracteristicile, în slava acestui Unuia, acest lucru înseamnă deja ceva fundamental pentru corelația pe care o avem cu trecutul pe parcursul vieții şi pe care trebuie să o şi păstrăm. Evanghelia lui Ioan are, cu aceasta, o misiune extraordinară, care îl fortifică pe om în capacitatea sa de amintire, care îi dă din nou spiritualitatea sa, ce i-a fost dată însoțitoare de la origini, şi pe care nu este permis să o piardă.
Tocmai în timpul de acum, intensificată prin pandemie, mulți oameni viețuiesc frică. Frică de război şi alungare, frică de efectele schimbărilor climatice asupra fundamentelor noastre de viață, frică de alte catastrofe şi pandemii, frică de încercări ale sorții şi în fine frică de acțiunea răului care se pune împotriva evoluției omenirii şi câștigă influență. La sfârșitul bibliei, revelația lui Ioan arată forțele cu care omenirea trebuie să învețe să lucreze cunoscându-le. Oamenii trebuie să învețe să privească şi să cunoască dintr-o perspectivă mai înaltă forțele binelui şi forțele răului. Prin faptul că în revelație sunt înfățișați cu cea mai mare limpezime oponenții suprasensibili, omului îi este pusă în mâini, cu aceasta, de fapt, o armă eficientă. Căci – oponentul poate fi învins numai de acela care îl știe şi îl cunoaște. Astfel îl ajută revelația lui Ioan pe om, pentru a-şi cunoaște oponenții săi. Din această cunoaștere care este de prelucrat poate fi trezit curajul ca, printr-o adevărată spiritualitate şi atitudine creștină viețuită, să lăsăm că se reverse în toată gândirea şi acțiunea pământească forțele care ajută la facilitarea depășirii încercărilor de destin care urmează.
Un alt moment ar mai putea să fie esențial pentru continuarea progresului creștinismului. În multiple rânduri a adus Rudolf Steiner în discuție gândul tripartiției sociale. Noi suntem de abia la începutul unei înțelegeri a vieții economice, a vieții juridice şi a vieții spirituale. Cu totul distinct de aceste idei, viața socială se înfățișează ca fiind mai puţin constantă. Acesteia îi lipsește consecvența, înclinații schimbătoare ale sufletelor duc la împrăștiere, în loc să ducă la o conviețuire de durată a unor oameni care au încredere unii în alții. Comunitățile, iar acest lucru începe deja la căsătorie, pot exista durabil şi să se dezvolte mai departe doar când concepții autentice formează fundamentul comun. Putem exprima acest lucru şi încă în alt fel: adevărata substanță de viață pentru comunitate provine din „rămânerea în cuvântul vieții”, așa cum exprimă acest lucru Christos față de apostolii săi în cuvântările de despărțire din evanghelia lui Ioan sau şi în scrisorile lui Ioan.
Ceea ce este pământesc este trecător. Dacă acesta rămâne singurul lucru, izolat, atunci se revarsă în moarte. Constantă este sfera dumnezeiască, acolo este viața. Biologia = învățătura despre viață nu a cuprins încă această sferă. Acum se arată însă viața dumnezeiască în iubirea ei, care unifică sufletele. Această iubire este mijlocul tămăduitor împotriva bolii păcatului, împotriva singularizării omului, împotriva morții. Prin Christos, Cel înviat, care a viețuit el însuși în profunzimea cea mai mare viața omenească, devine posibil ca iubirea să intre în sufletul omului şi să îl facă capabil să se întâlnească fără rețineri cu un alt om. Dacă se întrepătrund sfera dumnezeiască şi sfera pământească în om, este pus cu aceasta fundamentul pentru o nouă lume. Christos a fundamentat această întrepătrundere. El dăruiește prin sacrament forța rămânerii, a perenității, în final forța depășirii morții.
Evanghelistul Ioan a lucrat în comunitățile care îi erau apropiate, ca adevărat cultivator şi îngrijitor, la o vârstă înaintată, cu forță spirituală şi cu iubire, lucru care se exprimă în scrisorile sale. După Petru şi Pavel, care au şi în continuare importanță, Ioan este însă cel care în aceste timpuri apocaliptice vrea să conlucreze ca spirit inspirator la fortificarea individului, a celui care caută cu adevărat ființa lui Christos şi care creează în el „locuința” care poate să îl preia pe Christos.
Armgard Hasselmann
Traducere din l. germană Liliana Dumitriu
Comentarii
Trimiteți un comentariu