Creștinismul, ca religie a cerului deschis, este o viață cu altarul şi cu templul deschis în cer. Se îndeplinește pe Pământ numai parțial, dacă acestor imagini primordial cerești nu li se aduc în întâmpinare corespondențele terestre şi cultura religioasă legată de acestea.
În cercul acelora care se adună în jurul noilor altare se poate dezvolta o sferă cultic-sacramentală, în care își află împlinirea dorurile mai profunde, pentru că în aceasta poate să fie prezent suprapământescul în figura sa primordială, corespunzătoare cu intenția de iubire a lui Dumnezeu. Aici pot fi învățate reculegerea, liniștea şi adunarea, pe care omul modern le-a pierdut. Ea va fi legată cu un nou simț pentru taina sunetului, a cuvântului, a logosului şi, astfel, pentru lumea inspirativă a trâmbițelor şi harpelor. Ni se aduce astfel aminte de Apocalipsa lui Ioan.
În capitolul al 16-lea al Apocalipsei ne apropiem de un eveniment care, după multe trepte pregătitoare şi pași în evoluția omenirii, se revarsă în faptul că templul stă deschis. Din templu sunt purtate la vedere șapte tipsii de aur de către șapte figuri îngerești, pentru a revărsa conținutul asupra omenirii. Un adevărat dar de iubire a lui Dumnezeu este trecut în răspunderea omenirii. Taina lăuntrică a templului, misteriul, urmează să fie dezvăluită. Dar ceea ce este intenționat ca iubire a lui Dumnezeu ce se revarsă din preaplin şi care este de asemenea de așteptat din această sferă, se transformă acum într-o mișcare fermă. Suntem iute tentați să o interpretăm ca fiind mânie. Trebuie însă să ne şi întrebăm: „Ce solicită acest dar al dumnezeiescului, din partea oamenilor care urmează să îl primească? Oare este omul pregătit şi capabil să îl primească? Oare nu suntem mai degrabă orbi şi mult prea mult uniți în gândirea, simțirea şi voirea noastră cu aspectul terestru ca să fim deja sensibili pentru acest dar dumnezeiesc?” Dar – acest timp s-a copt! Chiar dacă omul nu se poate încă dărui pe deplin, din nou, dumnezeiescului, totuși dumnezeiescul vine la el. Percepțiile sunt cu totul diferite: spre unii se îndreaptă darul ca un curent de iubire, spre alții ca o forță care are drept efect încercarea şi iritarea, boală şi mare suferință.
Templul deschis se arată şi îi dăruiește omenirii forțele sale de tămăduire care îi sunt proprii primordial – cele șapte sacramente. La începutul noii ere mihaelice și timpul revenirii lui Christos în eteric au fost create încă o dată, din nou, sacramentele. Ele ajung la om într-un timp al trecerii, în care apare întrebarea cum să meargă lucrurile mai departe – oare omul se unește şi mai mult cu domeniul terestru sau mai mult cu cel spiritual?
Sacramentele pot să desfășoare o forță creatoare de cultură. Prin intermediul educației cultice, omul poate să învețe să asculte din nou, să devină muzical şi într-un mod nou. Atunci iau naștere figuri de răsunet sufletesc, care sunt o palidă lumină a ordinilor cerești, care pot şi ele să predispună germinal noi ordini sociale pe Pământ atunci când se găsesc oameni pe baza cuvântului care răsună în ei. Auzul şi ascultarea vor aparține din nou laolaltă. Ascultarea nu este aici în sensul unei urmări triviale a comenzilor, ci ascultare față de vorbirea actuală a dumnezeirii în cămăruța tainică a sufletului omenesc. Numai din locul de izvorâre, din templu, care are o corespondență cu templul din interiorul omului poate să crească o renaștere a moralității şi socialității între oameni. Dacă privim asupra celor șapte sacramente care sunt create din nou, putem să vedem în ele vasele prin care se viețuiește iubirea înşeptită a lui Dumnezeu, ca germeni fructificatori ai viitorului pentru toate situațiile esențiale ale vieții omului. Sfera sacramentelor este liniștită şi neevidentă şi totuși ele pot să îl poarte pe om dincolo de toate prăpăstiile.
Articol apărut în Scrisoare de Sf. Mihail 2021
Redacţia: Lidia Blidariu, Verginia Petrovici, Monica Culda
Comentarii
Trimiteți un comentariu