”…precum iertăm și noi greșiților noștri …”
Din vechime căutăm vindecarea în locuri speciale, în locuri cu
calități eterice deosebite. Evident, vindecarea nu se poate datora doar
apei izvoarelor sau calității
vindecătoare a solului. Ființa complexă a omului nu se poate
vindeca în profunzimile ei doar datorită unei substanțe chimice exterioare.
Decisivă este și trăirea lăuntrică - prospețimea, pulsul moral,
puritatea inimii. Fără acestea sufletul nu e suficient de receptiv,
trupul nu e destul de permeabil în fața forțelor vindecătoare.
Dovadă stau – în momentul de apogeu al culturii grecești
- templele lui Asclepios construite în inima unor astfel de locuri. Pe coasta răsăriteană
a Greciei calitatea cu totul deosebită a aerului marin se împletea cu ceea ce emana
din sol. În plus, pacienții priveau sub cerul liber, cu sufletul
deschis spre stele, tragediile lui Eschil și Sofocle. Procesul de
vindecare era susținut de sentimentele puternice de groază, compasiune, regret, de
eșec sau victorie. Peste sufletele cuprinse de voință de schimbare și de purificare, zeii
își trimiteau de sus forțele binefăcătoare.
De la răspântia vremurilor forțele christice de
vindecare au cuprins Pământul. Oamenii s-au îndreptat căutând
vindecare spre locuri noi de pelerinaj. Ochii lor nu mai căutau în
sus, spre lăcașul zeilor. Sufletul pășea pe un drum și începea să
respire atunci când pelerinul îngenunchea, de douăsprezece ori, în
acele locuri în care erau evocate suferințele lui Isus pe drumul crucii. Abia apoi putea
să intre în sanctuar. Vindecarea venea din identificarea, participarea, ba mai
mult, din dorința de a fi putut purta și
ei crucea Mântuitorului.
Acum câteva săptămâni s-a deschis la noi în țară
primul muzeu inspirat de pandemie, un proiect cu titlul: Identități fragile (la Rezidența BRD). Muzeul are caracter participativ.
Oamenii sunt invitați să trimită acolo obiecte care le-au trezit
emoții puternice în timpul pandemiei. Iar intenția
curatorilor e una terapeutică. Ei au intuit că simpla dorință de a uita de această pandemie sau simpla
administrare a unui medicament, oricare ar fi el, nu este suficient pentru a ne
vindeca. Presimțind procesul vindecării, ne invită să ne distanțăm de un lucru care ne afectează,
să îl scoatem în afara noastră. Suferința la fel ca și
bucuria nu poate fi doar pusă pe un raft, ci e o șansă de transformare în discuție,
de împărtășire socială.
Suntem în perioada Patimilor. Tonalitatea gândurilor gravitează
în jurul cuvintelor: „...Și
ne iartă nouă greșelile noastre precum și
noi iertăm greșiților
noștri”...
Vindecarea se împlinește în iertare. Cum iertăm sau cum știm
dacă într-adevăr am iertat? Care e dovada –
față de noi înșine
- a iertării? E acceptarea, disponibilitatea, de a prelua suferința
celuilalt, cauzată de durerea pricinuită mie. Și poate nu doar suferința
pe care ne-a provocat-o nouă, ci și toate celelalte greșeli care îl
împovărează.
Monica
Culda
Articol apărut în Scrisoare de Paști 2021
Redacţia: Lidia Blidariu, Verginia Petrovici, Monica Culda
Comentarii
Trimiteți un comentariu