Misteriul Graalului

 

Începem cu o întrebare: Ce s-a întâmplat cu Isus Christos după ce a fost coborât de pe cruce?

Scrie în Biblie: Trupul a fost pus în mormânt, într-un mormânt în care nu fusese pus încă nimeni. Înainte existau numai morminte de grup. După trei zile, când au venit femeile și au vrut să-l îmbălsămeze, după tradiție, căci fusese Sabatul și nu era permis, trupul nu mai era în mormânt. Nu mai era acolo. Mai mult nu se știe din perspectiva lucrurilor exterioare. Putem să ne întrebăm: De ce nu era acolo oare trupul?

Acum o altă întrebare: Ce s-a întâmplat cu sângele lui Christos? E ceva enigmatic, nu? Trupul poți să-l iei, să-l apuci, să-l îngropi. Sângele? Pentru asta ar trebui să existe un vas. Nu poți să-l îngropi pur și simplu ca sânge. Dar a existat sânge. Am avut odată un profesor care ne-a spus, că atunci când vezi sânge nu este sânge, căci sângele este de felul său mereu invizibil. Sângele e interioritate pură. Poți să vezi cel mult obrajii roșii, dar când iese din corp nu mai este sânge, nu mai are funcțiunea sângelui. Este doar amintirea sângelui.

Acum dacă gândiți două noțiuni: liniștea și mișcarea, la care am socoti trupul și unde sângele? E limpede, nu? Sângele este totdeauna în mișcare. Mereu în mișcare. Nu putem spune este aici sau acolo. La trup putem spune asta: Uite un deget! Trupul are forme. Chiar dacă substanța corpului este într-o permanentă schimbare. Tot la fiecare șapte ani, material, trupul nostru, întreaga substanță a corpului, se schimbă. Materia se înnoiește, dar forma rămâne. Cum rămâne? Care este forma remanentă a sângelui? Nu există. Există arterele, da, dar doar parțial, căci atunci când sângele pătrunde în țesuturi nu mai sunt artere. Dacă ne apropiem de acest lucru observăm deja o polaritate între trup-sânge.

Privitor la aceste conținuturi. Există ceva ce trece dincolo de Noul Testament. Există legendele creștine. Una dintre legende vorbește despre sânge. Dar și în Evanghelia lui Ioan, se acordă o atenție deosebită sângelui. Căci Ioan, numai Ioan, vorbește de un anumit eveniment (nu doresc să-l prezint acum) pentru care soldatul roman, la sfârșit, când Christos era deja mort, îl străpunge cu sulița în coastă. Trei fuseseră crucificați. Ceilalți doi nu muriseră încă și de aceea – în acel moment – cei doi au fost omorâți. Christos murise deja, nu mai trebuia să fie omorât, astfel nu i-au zdrobit și lui membrele. Și nu s-a făcut asta, ci doar a fost străpuns cu sulița în coastă. Deși Christos era mort, a curs sânge. Nu este de la sine înțeles că a curs sânge și că acest trup este încă cu totul viu. În Evanghelia sa Ioan mai spune că: „cel ce a văzut e martor și depune mărturie că e adevărat ceea ce a văzut”. Un moment deosebit această rănire laterală, străpungerea cu lancea, care este subliniată așa puternic de Ioan.

Apoi se adaugă o legendă, ceva care nu mai stă scris în Noul Testament. Iosif din Arimateea, o personalitate prezentă când a fost luat de pe cruce Christos, acesta avea un vas, spune legenda, care fusese vasul de la Cina cea de Taină. Iar vasul în care Christos pusese vinul, care devenise sângele său, acest vas îl avea Iosif din Arimateea. Când soldatul roman l-a străpuns cu lancea pe Isus Christos și sângele a curs, Iosif a adunat/prins acest sânge în vas. Și apoi se spune, în aceste cuvinte, care sunt de înțeles într-un sens mistic: „Acest sânge/vas a fost adus către Vest”.

Unde este „Vestul”? Legenda vorbește despre Franța sau Spania, la coasta de Vest. Iar în Spania se găsește un munte, Montsalvat se numește, acolo se spune că a fost dus acest sânge. Dar toate acestea sunt locuri mitice, nu sunt unele geografice.

Vestul e un loc spiritual. Polaritatea o reprezintă cea față de Est. În Est soarele răsare, în Vest apune, sunt dispoziții cu totul diferite. Deci, în această dispoziție a apusului de soare, într-aceea, trebuie să înțelegem, a fost dus sângele. Și i-a fost dat unui om, pe nume Titurel, ca să păzească acest sânge. Atât ne spune legenda. Este sângele care a curs din rana laterală, ce a fost „prins” de Iosif din Arimateea în vasul său și purtat către Vest. Iar în jurul acestui Titurel s-a format un grup de oameni, care erau cavaleri și care aveau menirea de a lupta. De a merge în lume și de a lupta.

Cu ce scop se luptă cineva? Cunoașteți faptul că cineva se luptă pentru ceva? Ce înseamnă că te lupți pentru ceva? Să omori pe cineva? Sau măcar să-l rănești? Ce înseamnă să te lupți? Ăla nu vrea, dar eu vreau, și pentru că el nu vrea, eu mă lupt... Pot să fac așa, ce vreau eu, să mă lupt, deși el nu vrea. Simplu, nu? Indiferent ce vrea celălalt, voința mea e dusă până la capăt... Am câștigat!?

Se potrivește, acest fel de a lupta, cu sângele lui Christos?  Nu. Deci ce are de-a face cetatea cavalerilor cu acest sânge? Există însă o luptă, pe care, sper, că o cunoașteți cu toții, că aveți și voi această luptă. Vă doresc chiar să și câștigați în această luptă, deși tocmai am vorbit atât de negativ despre victorie. În germană nu se spune mereu a se lupta ci, se spune și altfel – a se / te confrunta, a fi într-o dispută cu cineva. Mai înseamnă a desface în bucăți, din această desfăcătură a celuilalt să se înțeleagă ceva, să se lămurească situația.

O întrebare vine, este intimă. Ați intrat vreodată în dispută cu dumneavoastră înșivă? Nu poți să faci lucrurile așa: „Prostul ăsta! Nu, te rog, reține-te! Așteaptă! Dacă prostul ăsta are cumva... dreptate?” Nu spunem cu ușurință „nu merge așa”. Faptul că nu exprim imediat, însă, e o mică victorie. După două zile, dacă îmi spun „cred că are dreptate”, atunci e o victorie mai mare. Și dacă ajung să spun că: „trebuie sa învăț ceva din situația asta, trebuie să schimb ceva”, atunci este o mare victorie.

Victorie mică, victorie medie, mare. În acest proces, este mai degrabă vorba de trup sau de sânge, e mai degrabă formă sau mișcare? E clar, nu? Mișcare. Eu mă mișc, nu stau înțepenit, ci mă aflu în mișcare.

Acum gândiți-vă că vorbim de cavaleri, care vor să se lupte. Să se lupte în sens pozitiv. Și există o regulă. Trebuie să lupte pentru Binele din lume. Dar niciodată... împotriva Răului. Este o diferență? Dacă lupți împotriva Răului sau pentru Bine? O foarte mare diferență! (Dar poate ideea asta o mișcați pentru dumneavoastră).

Acești cavaleri știau ce au de făcut foarte precis, să lupte pentru bine, dar niciodată să nu aibă inițiativă proprie.

Bunul Dumnezeu a avut odată o inițiativă, iar aceasta a fost Misterul de pe Golgota. De aici încolo vine un alt timp. Ce fac acum oamenii? Ce realizează ei cu creștinismul? Dacă vor ceva pozitiv și forțele lor nu le ajung, atunci îi ajut. Doar pentru că ei luptă, Eu îi sprijin în lupta lor. Dacă vor ceva negativ, Eu (Dumnezeu, nota red.) mă rețin, mă abțin. Omul trebuie tot mai mult să preia răspunderea pentru ceea ce face. Să sprijin ceea ce e pozitiv, chiar luptând, dar numai când au nevoie/vor alții, nu pentru că vreau eu. Acesta este și un principiu pedagogic foarte bun pentru tineri și mai vârstnici. Ei trebuie să vrea și atunci eu pot să-i sprijin.

Oriunde erau lupte în lume cei din cetatea Graalului primeau de veste. Citeau pe Cupa Graalului unde era nevoie de un cavaler în lume. Și cei din Cetatea Graalului mergeau acolo unde era necesar ajutorul. Sprijineau slabele forțe ale celor care voiau Binele. Dar inițiativa era a celor ce luptau. Cavalerul Graalului era întotdeauna un trimis. Iar aceasta era posibilitatea de aduce în lumea senzorială forțele spirituale ale Binelui.

Binele, aspectul moral, sunt ceva cu totul nou pe pământ. Fără om nu există moralitate pe pământ. Piatra, planta, animalul, ele nu sunt nici bune, nici rele, nu au moralitate. Un cactus care are mulți țepi și eu îmi rup haina în el nu este rău, iar un câine de casă nu e drăgălaș, nu e iubitor, el este așa cum e, „câinesc”. Moralitatea în sine există numai la oameni. Iar aceasta înseamnă ca ei să lupte pentru Bine, dar niciodată împotriva Răului.

În Actul de Sfințire a Omului, la Comunitatea Creștinilor, la comuniunea cu potirul, există o descriere interesantă a acestui proces (aici, într-adevăr, cultul Comunității Creștinilor este un pas înainte față de alte culte creștine, nu se găsește așa ceva în alte culte), la comuniunea preotului deci, când se rostesc propozițiile: „Eu mărturisesc pentru ceea ce a fost revelat prin Tine și puterea vrăjmașului omului Tu o iei de la mine”.

Deci în ce constă ajutorul? Ca adversarul să-și piardă puterea. Nu este învins cu totul. Eu, cel ce trec prin proces, trebuie să lupt cu forțele mele. Dar superioritatea forței celui ce mi se opune este luată. În aceasta constă ajutorul. Dacă este vorba de dezvoltare lăuntrică nu pot să spun ca e prea mult pentru mine. Ceea ce este necesar – să fie făcut, iar ceea ce e prea mult, pentru aceasta, să speram că primesc ajutor.

Cuvintele pe care le-am citat mai sus, din Actul de Sfințire a Omului, sunt rostite la comuniunea cu potirul. Aici putem trăi nemijlocit elementul Graalului: e vorba de cavalerii care luptă pentru tine și care iau din forțele prea mari ale adversarului. Forțele mele sunt solicitate, în orice caz, și sunt completate prin cavalerii Graalului. Aceasta se rostește la comuniunea cu potirul, cu sucul/vinul.

La comuniunea cu pâinea se spune ceva cu totul diferit: „Bolnav este lăcașul în care Tu intri, dar prin cuvântul Tău sufletul meu devine sănătos”.

Și pacientul trebuie să fie cumva activ. Dar activitatea importantă o are medicul, mai întâi; el este cel care mă ajută să mă însănătoșesc. Boala eu o aduc cu mine. Este din trecut. Viitorul trebuie să-l dobândesc. El nu vine de la sine. Ceva anume vine, însă, întotdeauna de la sine. Dar viitorul meu trebuie să-l configurez eu.

Ceea ce ține de pâine este vindecarea trecutului, astfel încât să devin liber pentru a lupta pentru viitor. Pentru Viitor. Iar aici vin în ajutor cavalerii Graalului.

După comuniunea cu pâine se spune: „Ce a primit gura mea să se transforme în doctorie veșnică pentru ca sufletul meu să trăiască mai departe”. Trecutul nu mă face neliber, pot să trăiesc mai departe. Iar după comuniunea preotului cu potirul se spune: „Pentru ca sufletul meu în viitor să nu moară”.

Mai este o imagine pe care vreau să o rezum. Ceea ce a fost adus odată cu creștinismul ca eliberare, lucru acesta este un fapt. Misteriul de pe Golgota s-a întâmplat ca fapt misterial, pentru toată lumea și reprezintă această eliberare față de trecut. Tu nu mai ești prins în urmările trecutului tău, ci ești liber. Până aici a fost fapta lui Dumnezeu. Acum urmează faptele omului.

Evangheliile, cele patru, sunt despre faptele lui Christos. Acum urmează a cincea carte. Faptele Apostolilor, urmează faptele omului. Toate lucrurile se îndreaptă către Apocalipsă. Apocalipsa este despre: „Dar ce ați făcut voi, oamenii? Ați avut o nouă posibilitate, ce ați făcut cu ea?” Observați cum se împarte totul, atât de minunat, în direcția pâinii și în cea a vinului?

În Europa a existat o dezvoltare ciudată. Aproximativ în jurul sec. al XII-lea, Biserica Catolică, a avut ideea de a-i da omului la comuniune doar pâine. E suficient. Ei spun că între pâine și vin nu e nici o diferență, ei spun că există, concomitența (latina). Toate sunt egale. E suficient dacă aveți doar pâine. Culminația acestei teologii este o procesiune în natură, purtarea ostiei într-un vas (în Bavaria, de ex. În Joia după Duminica de Rusalii) – o pură sărbătoare a pâinii. Sărbătoarea este numită în latină „Corpus Christi”. Deci totul se îndreaptă către pâine, iar sângele/vinul dispare.

Tot în secolul XII găsim legenda, poemele despre Graal la Wolfram Eschenbach, Chretien de Troyes. Ambii apar în jurul anului 1200.

Biserica se îndreaptă spre pâine în gestul de materializare a spiritualului. Și din punct de vedere pur esoteric – căci în realitate nu este un loc al Cetății Graalului – apare această altă sărbătoare, cultură a Graalului.

Acum vedem limpede ce înseamnă să ai „două suflete, vai, în piept”, spune Faustul lui Goethe. Unul merge spre lume, în afară, în lumea senzorială, asta o face biserica. Celălalt se îndreaptă spre lumea spirituală, e ascuns, ocult. Una din mișcări este în legătură cu pâinea. Alta cu vinul/sângele.

Nu este potrivit să atașăm de cele spuse interpretări, valorizări, și să ne delimităm. Ele, mișcările, aparțin la un loc, sunt împreună. Observăm, însă, că atunci când se petrece, într-o direcție, o unilateralitate, apare și o compensare din celălalt unghi ...

Michael Debus

Conferință, București, 23 octombrie 2020

 Traducere: Liliana Dumitriu

Transcriere: Lidia Blidariu

 

Articol apărut în Scrisoare de Paști 2021

Redacţia: Lidia Blidariu, Monica Culda, Verginia Petrovici, Laurenţiu Cîmpeanu