Eul nostru adevărat ne cheamă

Zilele de Sînziene sunt pentru orice om o mare binecuvântare. Sufletul se simte chemat spre depărtări, unde strălucesc razele Soarelui, unde, printre nori, răsună tunetele ce urmează fulgerelor pe timpul unei furtuni de vară, ca apoi să apară, în vrajă, curcubeul.

Sărbătoarea lui Ioan Botezătorul ne prilejuiește și anul acesta să privim la figura enigmatică a „celui care predica în pustie”. El pare să trăiască mai mult în natura înconjurătoare și în fenomenele ei decât în planul fizic. La fel ca antemergătorul său, Ilie, care în momentele cruciale ale istoriei, se manifestă prin Nabot ca să aducă în plan fizic faptele necesare evoluției, și Ioan Botezătorul acționează puternic în ceea ce am putea numi periferie, în cerc: cercul fenomenelor meteorologice, dar și în cercul celor 12 apostoli ai lui Iisus Christos. După moartea sa dramatică, Ioan Botezătorul rămâne legat de planul pământesc și, am putea spune, implicat în viața celor 12+1, în ceea ce duce la Misteriul de pe Golgotha.

Sărbătoarea actuală este un prilej pentru noi, în acest an mai ales, să privim la condiția noastră de oameni care au parcurs un proces de condensare, dinspre periferie, spre punct. Ne percepem pregnant în corpul nostru fizic-mineral, ignorând, lăsând în afara conștienței noastre realitățile ce se află dincolo de senzorial. A fost necesar pentru evoluție ca omul să cucerească această conștiență, cea a planului sensibil, și astfel omul a creat științele naturii, preocupate numai cu forțele centrice, punctiforme, pe care le caută în planul fizic, într-un punct a, sau b, sau c (Rudolf Steiner, GA 320, 23 dec. 1919, Stuttgart). De îndată, însă, ce căutăm sursele vieții, forțele care mențin viața în ceea ce prinde formă sensibilă, suntem conduși spre forțele universale, periferice, care provin din toate direcțiile deodată.

Omul modern s-a condensat și s-a chircit în sine însuși, pe calea necesară a dezvoltării egoiste. Iar pe această cale, el pare să fi ajuns la o limită, acolo unde ego-ul său se înconjoară de propria circumferință, ca într-o cădere înspre propriul neant interior. Omul modern al zilelor pe care le trăim a ajuns la limita condensării egoului său și, la capătul acestui proces, pare că și-a întâlnit nimic altceva decât propriul Dublu: frica, ura și neputința, aceste trei fiare ce trec neobservate pentru conștiența obișnuită. Omenirea zilelor noastre este îngrozită de ceea ce ea însăși vrea cu savurare să-și comunice: că omul este o ființă neputincioasă în fața cunoașterii, plină de ură față de sine și față de semeni și paralizată de frică.

Sărbătoarea de Sînziene - afară, în aparențele naturii - ne aduce lumina și căldura dinspre periferie, menită să ne ridice și să ne poarte cu sine spre o nouă dimensiune necesară. Un tânăr ajuns la vârsta maturității, Truman Burbank, din filmul ”The Truman Show” din 1998, exemplifică minunat această aspirație spre orizonturi și spre înalturi. Crescut de bebeluș pe platoul de filmare a unui serial de „reality show” al cărui personaj principal este chiar el, Truman (true man = om adevărat) este singurul care nu știe că lumea în care trăiește este un simplu platou de filmare, de dimensiunile unei lumi artificiale, un oraș, cu instituții, străzi, comerț, cu debarcader, la malul unei mări cu valuri și chiar furtuni care amenință să răstoarne ambarcațiunile - chiar și barca pe care Truman Burbank pornește spre orizont, hotărât să descopere adevărul, atunci când Eul său, ajuns la maturitate, îl cheamă. Doar în urma acestui act de părăsire a punctului, a neantului rutinei materialiste, în urma acestui act de curaj, de entuziasm și de sete de cunoaștere, descoperă eroul că periferia (orizontul mării) era una amăgitoare, falsă, mincinoasă și, spărgând bariera globului de sticlă ce îl ținea prizonier în propria sa poveste, trece dincolo, spre viața adevărată. Cu sau fără voia lui, creatorul filmului amintește de postura omului căruia lumea spirituală îi grăiește: „Intră! Deschisă e poarta! Vei deveni un om adevărat!”

Eul nostru adevărat ne cheamă din acest „dincolo” să-i mergem în întimpinare, să creștem spre el. El se află în periferie, în depărtările Cosmosului, acolo unde, în atmosfera Pământului, dar poate și în adâncimi, în inimile oamenilor, trăiește Cel Înviat.

Zoltán András