„De Rusalii este potrivit să vorbim despre înălțarea la Cer a omului. De acum înainte, nouă, oamenilor, ne este îngăduit să mergem pe urmele Celui care s-a Înălțat la Cer; a fost deschis un drum către înalturi, pe care de acum înainte putem umbla și noi. Și atunci ne cresc aripi. Ce putem face în acest sens este să încălzim străfundul sufletului nostru. La fel cum în lumea exterioară aerul se înalță numai dacă este încălzit, așa și în lăuntrul nostru, dacă sufletul nu se încălzește, el nu se înalță. Iar mijlocul prin care putem încălzi străfundul sufletului, astfel încât sufletul să se poată ridica la Cer, e rugăciunea. În orice caz, nu e vorba aici nici de acea formă de rugăciune care se desfăşoară într-un mod rațional, numai în cuvinte – aceasta nu încălzește adâncul sufletului – și nici de aceea în care dorințele se amestecă, supraexcitându-se, sigure pe ele, ridicând din sfera voinței tot felul de dorințe și porniri, așa încât de rugăm „cerând ceva”. Străfundul sufletului se poate încălzi numai și numai prin rugăciunea făcută din toată inima, din partea mediană a omului, din sfera simțirii. Aceasta este rugăciunea prin care omul nu cere absolut nimic, prin care el nu face altceva decât că se dăruiește drumului care duce la Tatăl. Atunci inima se încălzește, iar căldura face ca sufletul nostru să se înalțe acolo unde e Sinea noastră adevărată. Atunci are loc cununia sufletului cu spiritul, și de abia prin aceasta ființa umană devine întreagă. Eul pe care-l avem, dar care nu e decât un eu formal, se umple de Eul superior, drept adevăratul său conținut. În acest fel ne apropiem de acea sferă din care asupra ucenicilor au coborât limbile de foc ale Rusaliilor.
E evident că, pe de o parte, flăcările Rusaliilor conțin căldură, ele încălzesc, iar, pe de altă parte, conțin lumină, luminează. Căldura lor trebuie să se înalțe din inimile umane asemene unui foc. Și atunci din sfera Tatălui, în
care însă acum Christos și Tatăl sunt una, răspunde spiritul. Flacăra de lumină a spiritului coboară pe flacăra
de căldură a inimii ce se roagă. Flacăra-lumină de sus răspunde flăcării-căldură
de jos. Numai dacă ne-am străduit în mod răbdător și perseverent să realizăm
încălzirea noastră lăuntrică – lucru pe care nu-l putem aștepta să ne vină de-a gata, ci pe
care trebuie să-l facem noi înșine – numai atunci avem dreptul să așteptăm iluminarea. Încălzirea rămâne în seama noastră, iluminarea este apoi răspunsul Cerului. Darul de răspuns pe care sufletul
uman îl primește pentru eforturile sale de a se înălța la Cer e cel al Rusaliilor. Când
asupra noastră se revarsă darurile de lumină ale unei lumi superioare, în jur
se așterne sfera Rusaliilor. Acum gândirea se poate transforma și, odată cu ea, întregul nostru mod concret de a
trăi, care în zilele noastre e modelat, din păcate, exclusiv de către forțele gândirii intelectuale. Gândirea obișnuită își are sediul în creier. Ea alunecă peste suprafața lucrurilor exterioare și rămâne atașată de pământesc. De ce? Pentru că nu gândește omul însuși, pentru că rămâne dator propriei gândiri cu aportul său creator lăuntric.
Dacă ești deștept, inteligent, dacă poți bine calcula lucrurile, acesta nu înseamnă că desfășori o activitate creatoare. Toate acestea răsar din creier, la unul într-o măsură mai mare, la altul într-una mai mică. Dacă se întâmplă însă o dată să gândească
omul însuși, nu numai creierul și inteligența sa, atunci împreună cu el gândește Spiritul Sfânt, atunci în om gândește adevărata sa Sine superioară, care însă inițial, fără harul pe care Înălțarea la Cer a lui Christos ni l-a dăruit, e despărțită de noi. Harul pe care ni-l
dăruiește Înălțarea la Cer a lui Christos ne va da în viitor o gândire nouă, și astfel dacă ne atinge spiritul
Rusaliilor, de aici se poate naște, în cele din urmă, o nouă cultură și civilizație.”
Emil Bock, Rusaliile – Sărbătoarea
viitorului[1]
(fragment)
Traducere: Diana Sălăjanu
[1] Bock, Emil, Cercul sărbătorilor anului, colecția Inițieri / Christologie, Editura
Univers Enciclopedic – Triade, ediția II, 201
Comentarii
Trimiteți un comentariu