Ioan Botezătorul

În tabloul răstignirii realizat de Matthias Grünewald, Ioan Botezătorul este înfățișat ca om întruchipat cu contururi întru totul pământești, stând ferm pe pământ și cu picioarele depărtate (deși istoria ne spune că fusese cu mult timp în urmă decapitat) și care își îndreaptă arătătorul spre Cel crucificat. În gestul acesta se exprimă cuvântul său: „El trebuie să crească, eu trebuie să scad.” Degetul indicator arată spre curentul istoriei care curge orizontal, care este câmpul de creație al Fiului.

Biografia lui Ioan indică faptul că se simte cu totul familiarizat în centrul iudaismului. Tatăl său este preot, mama lui provine din fiicele lui Aaron, cel care a fondat preoțimea israelită. Îngerul îi vestește lui Zaharia nașterea ce urmează, atunci când acesta se află în templu în locul sacru, în serviciul sacru, în timp ce poporul se roagă afară. La Ioan, totul trăiește în sfera jertfei și a sacralității israelite, iar poporul devine după serviciul divin martor al minunii făptuite asupra lui Zaharia. Preoțească este originea lui Ioan. El îndeplinește, conform originii sale, toate premisele pentru un preot iudeu din templu. Cântecul de slavă al lui Zaharia din ziua tăierii împrejur a băiatului va fi întărit această așteptare la toți cei care fuseseră martori ai evenimentului.

Dar despre o pregătire pentru slujirea în templu nu relatează nimic evangheliile. Ioan, după cum se pare, își petrece viața, până la apariția sa publică, „în regiuni singuratice”, în deșert. Și lăuntric devine singuratic, luptându-se să iasă din toate cele tradiționale. Fiind cu totul solitar, el se pregătește pentru însărcinarea lui. Deșertul este pentru Ioan lăcașul sacru, căci cândva au fost acolo uniți Dumnezeu și cu poporul, atât de strâns și de netulburat ca niciodată de atunci încolo. Motivele preoțești și cultice se ivesc în figura Botezătorului. Sfințirea unei vieți închinate lui Dumnezeu o caută nu numai în cucernicia interioară, ci și în formele exterioare ale lucrurilor care îl înconjoară. El se unește cu iudaismul tradițional și se ține totuși departe de reprezentanții săi. Pentru el, puritatea îmbrăcămintei și puritatea hranei joacă un rol important. El nu își răspândește portul ca pe un veșmânt al unui ordin religios. Numai el poartă asemenea haine. Apostolilor săi le cere, în afara botezului și a rugăciunii, numai postul timp de zile întregi. Însă viața lui este un post în sine.

Atunci când Ioan apare din solitudine, în faptele sale devine limpede felul diferit în care vrea să acționeze: dacă profeții din vechime primiseră însărcinarea de a merge încolo și încoace, aici este solicitată o direcție cu totul diferită: aici trebuie să vină la el cei cărora li se adresează mesajul său. Fiecare profet al Vechiului Testament își vestea mesajul cu cuvintele: „Astfel vorbește Iahve”. Însă Ioan vestește: „Eu vă spun: Dumnezeu poate să îi trezească din pietre copii lui Avraam.” O asemenea formulare este nemaiauzită, căci ea răstoarnă ceea ce a fost o componentă de nezdruncinat a existenței iudaice. Faptul de a se putea referi la originea trupească din Avraam face posibilă salvarea față de o mânie dumnezeiască. La profeți, Iahve poartă întreaga răspundere pentru adevărul mesajului, în timp ce aici o poartă Ioan. Eu-ul său este garanție și autoritate pentru vestirea sa. Ioan nu este întrebat de unde își are însărcinarea. Numai această întrebare este formulată: „Cine ești tu?” - Răspunsul său: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustie: schimbați-vă gândirea.”

Evangheliștii Matei, Marcu și Luca denumesc vorbirea lui drept „vestire”, Ioan Evanghelistul o numește „mărturie”. Nu orice om poate să vestească, iar în afara lui Ioan numai pentru Iisus Christos și apostolii săi este folosit acest cuvânt, iar pentru cuvântul „mărturie” este valabil același lucru, îndeosebi în evanghelia după Ioan, în epistole se mai adaugă și apostolii și misionarii.

Ce fel de așteptări au oamenii din poporul evreu, care este convins că revelarea lui Dumnezeu este încheiată și că poate veni numai de la Dumnezeu și nu de la oameni. Ceea ce îi dă un caracter deosebit mesajului lui Ioan este faptul că este împlinirea a ceea ce fusese vestit în trecut: Acum s-a apropiat împărăția cerurilor. Christos vorbește mai târziu și mai univoc (Luca 16:16): „Legea și profeții au fost valabili până la Ioan.”

Ioan se îndreaptă, fără să exprime clar acest lucru, împotriva tuturor grupelor care au marcat esențial viața religioasă a poporului evreu: sunt saducheii care trăiesc cu certitudinea că pentru ei este certă împărăția mesianică chiar și numai prin legătura trupească cu Avraam; sunt fariseii care văd mântuirea lor în împlinirea literală a legii; iar apoi sunt esenienii care se viețuiesc pe calea justă către mântuire prin spălările lor religioase, rugăciunile lor și îndepărtarea lor de lume. Și către toți aceștia strigă Ioan: Schimbați-vă gândirea! Căci securea a fost pusă la rădăcina copacilor.

Ioan, cel care depune mărturie la altarul din Isenheim, arată către fapta care se desfășoară pe parcursul timpului, către Misteriul de pe Golgota. Împărăția cerurilor devine fapt al Pământului într-un om, prin acesta devine viață moartea. Nici cerul nu mai este cel vechi, ci acesta poartă acum o nouă cunoaștere, cunoașterea despre omul deplin valabil, care a trecut prin bucuriile și suferințele vieții pământene și a pus un germene pentru o nouă devenire de om, din și prin Christos.

 

Armgard Hasselmann

Traducere: Liliana Dumitriu

Imagine: Matthias Grünewald