Gânduri despre Tatăl Nostru

Christos i-a învățat pe apostolii săi, împreună cu care era pe muntele Tabor, această rugăciune. Adesea, această rugăciune este considerată ca o rugă pentru a exprima o solicitare. Așteptarea împlinirii din viitorul apropiat răsună în lăuntrul ei. Dar numai cu aceasta nu este nici pe departe epuizat mesajul ei. Rugăciunea este mult mai profundă și mult mai înaltă.

La rostirea cuvintelor, așa cum probabil se poate percepe tot mai mult și mai mult, acestea devin realitate. Încetul cu încetul se poate să devină o experiență faptul că eu, cel care se roagă, stau în această clipă într-o sferă spirituală la care pot contribui creativ, la producerea căreia pot contribui. Acest lucru poate să aibă loc în măsura în care îmi concentrez voința larg și extins asupra acestor cuvinte. Cu toate cuvintele acestei rugăciuni vreau să contribui la transpunerea în realitate. Aceasta este strădania mea. Iar lucrul la care pot contribui astfel incipient ca să apară, poate să meargă împreună cu mine, ca cel care se roagă, în toate situațiile mele de zi cu zi, fie că se desfășoară într-un mod fericit sau dificil. Dar ceea ce exersez astfel zi de zi poate să crească în interior și să ajungă o putere ajutătoare, fortifiantă, ba chiar binecuvântătoare și protectoare.

Căci este remarcabil felul în care Pavel, stând în Atena pe Areopag, le vestea oamenilor: „EL nu este îndepărtat de niciunul dintre noi, căci în el trăim și țesem și suntem noi.” (Faptele apostolilor 17:28)

Față de greci, Tatăl se îndepărtase de când misteriile încetaseră mai mult sau mai puțin să vorbească. În schimb, pentru evrei El le era închis. Ei spuneau: „Tatăl nostru, acela este Avraam.” Christos vorbea însă despre „Tatăl lui”. Acest lucru îl considerau evreii drept blasfemie și apucaseră pietrele și vruseseră să îl omoare.

Creștinătatea de la începuturi mai știa încă faptul că divinitatea Iahve nu este de considerat egală cu Tatăl revelat de Christos Iisus. Iahve, Dumnezeul lui Israel, numele său nu era permis să fie rostit, iar în locul acestuia se vorbea despre „Adonai” = Domnul, care a fost înlocuit, în traducerea greacă, apoi prin „Kyrios”, a ocupat o anumită poziție în ierarhia ființelor dumnezeiesc-spirituale, dinspre care conducea poporul Israel și îl pregătea pentru venirea lui Mesia-Christos.

Dacă privim asupra istoriei creației din Vechiul Testament, citim despre „Elohim”, o multi-unitate de entități creatoare, care devine activă ca o unitate (la singular): „Să pregătim omul după chipul nostru, ca asemănarea noastră.” De îndată ce relatarea despre creație atinge tot mai mult treapta împământenirii celor până atunci create spiritual și pătrunde în spațiul pământesc, Iahve se revelează ca putere dumnezeiască configuratoare. Iahve, el însuși unul din ceata Elohimilor, îi insuflă în final primei creații, omului, suflarea de viață. Din știința despre spirit a lui Rudolf Steiner putem să știm că Iahve aparține de Spiritele formei, Exusiai, care au deplina putere creatoare, de a produce din ei înșiși ființe de același fel. Rudolf Steiner continuă, lămurind faptul că Iahve îndeplinește o jertfă. El părăsește mijlocul sferei solare, unde a ocupat printre ființele-Elohim poziția „Eu”-ului, pentru a acționa dinspre sfera Lunii, dând formă și configurând, în dezvoltarea ulterioară a ființei pământești.

Iahve devine cel care se cuprinde pe sine însuși, care trăiește în lăuntrul istoriei, care produce istorie, o configurează și o îndeplinește. El este Domnul-Dumnezeu (Iahve-Elohim), până ce căderea în păcat l-a împins pe om din învăluirea protectoare. O lungă cale de pregătire pentru venirea celei mai înalte ființe dumnezeiești se adaugă. Iahve încheie un legământ cu Avraam, pe care îl îndeamnă să părăsească propria sa țară și să pornească la drum către țara pe care Iahve vrea să i-o facă vizibilă. Cu Moise încheie un al doilea legământ, care conține țeluri ale devenirii. Tora, poruncile și decalogul urmează să îi mijlocească omului țeluri valorice, pentru ca el să devină capabil să își depășească propriul său egoism și să se străduiască, pornind din forța iubirii, către cel care este așteptat drept cel etern-venind.

Trepte ale dezvoltării ulterioare sunt de găsit la regele David, care vestește dintr-un spațiu lăuntric slava și mulțumirea pentru cel preaînalt, cel care urmează să vină. Profeții cultivau o cale de școlire a menținerii curăției pentru tot ce este pulsiune în propriul suflet. Iahve cere acest lucru: „Tu îl vei iubi pe EU-SUNT, pe Dumnezeul tău, din toată inima, din tot sufletul și cu toată puterea ta.” Tot astfel și următoarele: „Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Iahve oglindește venirea lui EL-Eljon așa cum Luna oglindește lumina ce vine de la Soare. Christos, în fine, pășește drept EU-SUNT în locul lui Iahve, care se dizolvă cu totul în Christos.

Christos spune despre sine, lucru redat în evanghelia după Ioan: „Eu sunt calea și adevărul și viața, nimeni nu ajunge la Tatăl decât prin mine.” Cu apelul: „Tatăl Nostru, care ești în ceruri”, Christos deschide pentru oameni cerurile încuiate, spațiile stelare, înălțimile lumii și adâncurile lumii, regatele sufletești, regatele naturale.

Dacă privim încă o dată la prima propoziție, atunci observăm că în limba greacă lipsește verbul „ești”. Este al patrulea cuvânt din propoziția aceasta, mijlocul, care rămâne neocupat și totuși acest loc gol conduce în vederea unei liniști eterne. Cu aceasta intrăm în tainița tainelor.

În cuvântul „nostru” se exprimă relația omului cu divinitatea – un genitiv. În Tată ne avem originea, de acolo provenim noi.

În cuvântul „în” se exprimă o profundă interiorizare. Acest cuvânt este adus adesea de către Christos în evanghelia după Ioan, atunci când își caracterizează relația sa cu Dumnezeu Tatăl și cu oamenii (cuvintele de despărțire din Ioan, 14-17). El vorbește despre locuirea lui în Dumnezeu Tatăl și în omul ca templu al spiritului.

În cuvintele „în ceruri” suntem îndrumați către multi-unitatea sferelor spirituale, către ierarhiile din care a reieșit întreaga existență, care domnesc prin întreaga existență până în ființa noastră cea mai dinăuntru.

Aceasta poate să fie o mică introducere sau extindere în rugăciunea Tatăl Nostru, lucru prin care cuvintele atât de cunoscute și cu care suntem atât de obișnuiți devin ceva mai bogate și se umplu cu un nou sens.

Armgard Hasselmann

Traducere: Liliana Dumitriu