Dacă ne închipuim un grec care ar fi trăit înaintea timpurilor lui Christos, atunci observăm că acesta se viețuia în timpul adorării zeilor drept cineva care stă vertical în lumina Soarelui și întinde brațele în larg. Încă mai știa grecul despre lumea imaginilor primordiale, în care își au originea lucrurile lumii existenței. Acest gând merge în urmă până la Platon. El a realizat însă, conform lui Aristotel, și faptul că lumea imaginilor arhetipale conviețuiește în lucruri și că el o percepe ca fiind activă în ele. Astfel, sfințirea sau consacrarea era o înnoită-purtare a lucrului la originea sa, din care provine ființa sa.
Astfel este chemat omul însuși, stând în fața chipului lui Dumnezeu, să își smulgă gândirea din gândirea cu gânduri moarte și să exerseze apropierea din nou de lumina spiritului
și să se încreadă în puterea gândurilor vii.
Dacă pot să îi dau un nume unei ființe, viețuiesc o relație clară, pot să mă apropii
de ființa care se exprimă în numele său. Numele este forță activă, putere de configurare, în care Logosul, adică
Christos, este atotprezent.
Dacă urmărim drumul Logosului începând din timpurile primordiale, vom putea
recunoaște faptul că Logosul, Cuvântul, a pornit pe o cale de
jertfă care configurează conștiența, o iluminează și care, însă, s-a
transformat el însuși încontinuu.
Numele Logosului este cel dintâi auzit – simțul auzului este primul care se dezvoltă în timpul evoluției embrionare. Omul dinaintea „căderii” este o ființă care mai mult aude și astfel și este ascultătoare, până
ce ochii îi sunt deschiși prin intermediul
ispititorului. Astfel, omul dispune de o percepție intimă a celor care sunt prezente în numele de Eu, pe care nu îl știe nimeni decât cel care îl poartă. În „nume” își au originea toate celelalte nume pentru toate
lucrurile, pentru toate ființele.
Prin faptul că omenirea se apropie în dezvoltarea ei de secolul al XV-lea
după Christos, perioada în care se trezește sufletul conștienței, omul începe să se
îndoiască de caracterul existențial al lumii imaginilor primordiale.
El începe să admită faptul că numele sunt doar nume, cu care omul denumește lucrurile lumii fără ca să aibă ceva de-a face cu ființa lucrurilor.
Însă mai există oameni care poartă mai departe taina numelui. Printre aceștia se numesc așa-numiții Prieteni ai lui Dumnezeu, Jakob Böhme, rosicrucienii și chiar Goethe. Ființa lui Christos a venit pentru a se cufunda în marea păcatului omenesc. El transformă necazul sorții în drumul sorții, care îl conduce
pe om la libertatea interioară. Iar în cuvântul „Tău” se abordat acest Eu-Sunt
care urcă din străfundul Dumnezeului-Tată drept Cuvântul care acționează, care a pornit pe drumul către Pământ, care devine
om în istoria Pământului. El devine odată cu moartea sa Eu-ul Pământului, în
timp ce omul am putea spune că poate să găsească prin el cheia către ființa proprie.
O cale pentru propria sa dezvoltare găsește omul în ceea ce Christos i-a învățat pe apostolii săi în predica de pe munte, unde printre multele
sugestii este de găsit și rugăciunea centrală
Tatăl Nostru.
Predica de pe munte, am putea spune, este un imn închinat noii umanități, care nu mai stă în viitor sub constrângerea legii, ci
va revela o făptuire care decurge dintr-o înțelegere. Acolo unde omul se străduiește pentru împlinirea
valorilor spirituale, de exemplu în sensul fericirilor, sau pentru adunarea de
comori suprasenzoriale, dar și învață să se abțină de la judecata disprețuitoare față de alți oameni, acolo este recunoscută calitatea creatoare a
Tatălui ceresc și condusă mai departe.
Dumnezeu a creat omul, acuma este rândul omului să lucreze mai departe asupra
sa, pentru ca creația să nu fi fost în zadar.
Sfințirea numelui lui Dumnezeu este tema generală a predicii
de pe munte. Predica de pe munte poate să fie un îndrumător de drum pentru noua
umanitate care trebuie străbătută de christificare.
Traducere: Liliana Dumitriu
Comentarii
Trimiteți un comentariu