Sufletul conștienței
În prima parte a studiului am văzut că
Pământul are nevoie de un dublu stimul pentru a putea să intre în faza decisivă
de germinare.
Acest lucru se
întâmplă prin aceea, că spiritul însuflețitor al sistemului solar, scânteia
dumnezeiască de Eu, Christos, pătrunde chiar în Pământul însuși.
Planeta-sămânță este „vaccinată” cu esența de mori-și-devino, care se desprinde
din plinătatea de raze a puterilor solare, densificată și individualizată –
care astfel transmite forța ei într-o jertfă ființială ce binecuvântează.
Christos devine
om. Iisus din Nazaret este pregătit prin soartă pentru a fi vasul care poate să
cuprindă mai întâi în sine fertilizarea solară și poate să dea spațiul ei de
acțiune în domeniul pământesc. Trei ani trăiește Logosul solar în învelișul
trupului omenesc și îl străbate cu dogoarea focului său de raze. Niciodată
înainte nu fusese transformată o corporalitate prin foc în așa fel, până în
ultimele sale fibre. În final, purificată și transfigurată, devine limpede:
existența devenită este „mistuită de flăcări” și decade, însă în interior a
început creșterea unei noi vieți, care se ridică precum un fluture în înviere.
Radiația solară
care a devenit substanță se comunică acuma Pământului, prin faptul că trupul
neînsuflețit este pus într-un mormânt cu totul nou și nefolosit. Acest trup
neînsuflețit devine substanța activă a descompunerii pentru planeta maturizată
până la stadiul de sămânță, „pentru ca și ea să devină cândva Soare” (Christian
Morgenstern[1]).
Cu aceasta, cade
o nouă lumină asupra „istoriei radioactivității”. În multiple rânduri s-a
presupus la începutul secolului al XX-lea că s-a dat de un fenomen al naturii
care, chiar dacă până acum a rămas neobservat, aparține de structura fermă a
manifestărilor de viață legice ale lumii materiei. Și se presupunea că
procesele pe care doar le observau, ar fi existat deja dintotdeauna în acest
fel. Nu le venea nicidecum în gând că aceste fenomene ar fi apărut poate de
abia la un anumit moment dat, ar fi fost noi, și că ar fi început să devină
active doar din acel moment.
 |
| Bradford Riley |
Până să se adauge însă acest nou germene Pământului, prin moarte, mai este
însă necesar să privim către comunitatea care s-a unit cu ființa solară
Christos. Cei doisprezece apostoli trăiesc și îl viețuiesc pe parcursul a trei
ani, și de abia treptat devin conștienți că o ființă dumnezeiască supremă s-a
unit cu un trup omenesc. Christos a predicat de numeroase ori și i-a instruit
pe apostoli, a adus în cunoașterea lor raportul său cu Tatăl dumnezeiesc (în
fine, aceste lucruri pot fi și citite în Evanghelia după Ioan, în
așa-numitele predici de despărțire), astfel încât un om precum era Petru poate
să spună în final: „Tu ești Christos, Fiul Tatălui dumnezeiesc”.
Dar Christos
merge încă un pas mai departe: În seara din Joia Mare creează un nou context de
viață, în care le transmite „Testamentul” său, drept moștenire pentru viitor.
El fondează ritul Cinei cele de Taină. Această „cină sfântă” urmează să fie
fundamentul pentru „devenirea prezentă” a lui Christos în ființa Pământului,
fapt posibil în eonii care urmează. Pâinea și vinul, pregătite de oameni din
substanțe naturale, devin purtătorii „întrupării” în prezent și prin
conlucrarea comunității care sărbătorește, care participă și care are partea de
forța de binecuvântare a cuvântului prin conlucrarea interioară.
O „comuniune
primordială” cu Pământul are loc prin faptul că sângele lui Christos însuși se
scurge de pe cruce în pământ, iar trupul său este așezat în mormântul din
pământ.
Mijlocul vieții
planetei Pământ a fost atins, iar în același timp a fost depășită criza sa
periculoasă.
Din interiorul
Pământului străbate începând din acea oră cosmică o nouă lumină, vechea
substanță poate să moară, în timp ce germenele celor viitoare începe să se
miște.
În evenimentul pe
care obișnuim în ziua de astăzi, la patruzeci de zile după Christos, să îl
sărbătorim în cadrul creștinismului, se exprimă o nouă treaptă a stării de a fi
conștienți de Christos. Christos este ridicat printr-un nor în fața ochilor
apostolilor, din greul Pământului și în același timp ei devin părtași la
prorocirea că începând de atunci va fi viețuibil drept Cel care vine
necontenit.
Începând din Joia
Mare, trecând peste Paște, până la sărbătoarea Înălțării trăiește, așezând
temelii, sacramentalismul creștin. Și acționează în dezvoltarea omenirii și a
Pământului, de după Rusalii.
Dacă privim din
nou asupra secolului penultim și asupra ultimului secol și asupra
cercetătorilor care caută sârguincioși, tenace, atunci poate să iasă în
evidență felul în care, din entuziasmul lăuntric pentru lucrarea lor, se
folosesc uneori, în descrierea fenomenelor cercetate, de unele categorii
creștine. Astfel, Ernest Rutherford[2] vorbește în 1919, într-un
eseu dintr-o revistă în care prezintă transformarea din azot în oxigen, despre
„transmutare”, „transpunerea în realitate al unui vechi vis al omenirii”. Acest
lucru i s-a părut cercetătorului ca fiind lucrul important, de fapt, la
descoperire.
Robert
Oppenehimer[3],
un fizician teoretician din America a rostit, după ce fusese detonată prima
bombă atomică în New Mexico pe 16 iulie 1945, cuvinte din Bhagavad Gita: „Acuma
am devenit moartea, distrugătorul lumilor”. Acestea sunt cuvinte stranii și
tulburătoare. Ceea ce până acum era de abia observabil, dar acuma este extras,
izolat, ba chiar aplicat într-o concentrație ridicată, poate să ducă în mod
sporit la moartea planetară. Este ca un „ajutor pentru moarte” radical. -
Niciun gând pentru germenele care se coace pentru a deveni învierea! Ceea ce
până atunci se exprima într-un echilibru natural cu toate celelalte forțe și
provoca procese echilibrate ale decăderii „germenului de pământ”, a intrat
într-un proces care se accelerează, ale cărui efecte nu au fost și nu sunt
prevăzute în niciun fel.
În același timp
cu cercetările realizate de Marie Curie[4] și alți fizicieni remarcabili,
o cercetătoare a îndrăznit ca, din proprie inițiativă, într-o muncă tăcută și
consecventă, să facă o breșă care a dezvăluit noi taine ale vieții. Lili
Kolisko[5] (n. 01.09.1889 – d.
20.11.1976) își orientase intențiile întru totul spre surprinderea corelațiilor
între fapte cosmice și pământești, între constelații astrale și reacții ale
substanțelor din domeniul chimiei sau fiziologiei.
O afirmație a lui
Rudolf Steiner poate să ne aducă pe calea către aceste cercetări: „Atâta timp
cât substanțele se află în stare solidă, ele sunt obiectul forțelor pământești.
Dar de îndată ce ajungă în domeniul fluid, intră în joc forțele planetare.”
Lili Kolisko a
dezvoltat metoda așa-numitelor „imagini ascendente”. Un fluid care urcă
printr-o hârtie fină de filtru trece printr-un proces de mișcare prin care
devine deschis pentru preluarea unor fine modificări din mediul înconjurător. O
destindere a alcătuirii substanțiale este produsă în acest fel. Firele subțiri
ca firul de păr, în care se separă lichidul în timp ce se strecoară în căile
capilare, devin „antene” și instalația de testare devine un organ de simț care
percepe cele mai fine unde ale câmpului de forțe formatoare, iar apoi le
oglindește pentru observator. Lichidul, adesea un nitrat de argint 1%, urcă în hârtia
de filtru. Hârtia se decolorează în zona umezită, astfel încât se manifestă o
imagine limpede, care devine expresivă atunci când se realizează compararea
seriilor de experimente.
O mare surpriză a
trăit cercetătoarea, atunci când și-a dat seama că experimentele exprimă ceva
despre momente în timp și ritmuri ale sărbătorilor creștine de pe parcursul
anului. Oare s-ar putea că sarea nitrat de argint „știa” când este, de exemplu,
Paștele? Numai dinspre înăuntru, fără mijloace de ajutor din exterior, substanța
chimică „cunoaște” termenul, îl revelează drept un moment deosebit, unic în
parcursul zilelor anului.
În „Cursul vieții
mele”, Rudolf Steiner scrie: „Materialismul privește asupra materiei, însă nu
observă faptul că în realitate spiritul este cel pe care îl vedem, doar că în
apariția unei forme materiale.” Ceea ce s-a arătat limpede în imaginile
ascendente poate fi înțeles astfel, „că întregul organism al planetei Pământ se
unduiește în ritmurile anului creștin, iar această unduire ajunge să se manifeste
în rezonanța sensibilă a organizării chimico-fizice” (G. Blattmann).
Lili Kolisko este
profund impresionată de imaginile ascendente și vorbește despre faptul că masa
de laborator îi devine altar. Această comparație are sens numai dacă există un
nivel de comparație. „Ceea ce unește”, conform lui G. Blattmann, „este în acest
caz recunoașterea acțiunii transformatoare a forței lui Christos în câmpul
forțelor formatoare ale Pământului.”
„Ceea ce astăzi
poate fi făcut vizibil în laboratoarele științifice în cadrul cercetării
forțelor formatoare este rezultatul unei activități fidele, de aproape două mii
de ani, din domeniul altarelor creștine. Germenele de viață dumnezeiesc, care a
fost plantat în planeta noastră prin încarnarea lui Christos, prin evenimentul
de pe Golgota, se dezvoltă mai departe prin desfășurarea continuată a
transsubstanțierii, transformarea pâinii și a vinului de pe altare. Aceasta
este sarcina cea mai profundă și mai nobilă a creștinătății, în calitatea ei de
comunitate pentru rugăciune și ofrandă. Prin intervenția volitivă concentrată a
sufletelor de oameni unite cu Christos este dezvoltată și fortificată în
serviciul la altar forța de germinare odată plantată, pentru viitor; ea este
„plantată continuu” - până într-acolo încât astăzi se pot constata deja în
experiment primele urme gingașe ale noii deveniri.
Masa de laborator
poate se devină astăzi un altar în mod real, pentru că altarele din exercițiul
cultic creștin au putut deveni mese ale „muncii de laborator” dumnezeiesc-umane
asupra transformării substanței Pământului.” (G. Blattmann).
Această serie de
eseuri este un rezumat de gânduri ale personalităților menționate deja mai sus,
cu unele mici completări din partea mea. Fie ca ele să vă îmbie la cugetare în
continuare, tocmai în vremurile noastre de astăzi. Multe din aceste lucruri
sunt, desigur, cunoscute în acest fel, însă dacă sunt considerate dintr-un
punct de vedere anume rezultă alte necesități de prezentare, care permit să se
aprindă noi aspecte.
Armgard Hasselmann
traducere Liliana Dumitriu
Comentarii
Trimiteți un comentariu