Sufletul conștienței
În anul 1912, cercetătorul naturalist și fizicianul Otto Lummer[1]
scria: „Ceea ce înainte cu 10 ani i s-ar fi părut oricărui fizician drept creația unei minți bolnave, aparține astăzi de domeniul ferm al
faptelor științifice. Ultimele (se
spune) părticele, care ar fi indivizibile mecanic și chimic, ale unui element, și anume atomii, /.../ conduc la elementele radioactive /…/, la desfășurarea unui proces de zdrobire și de descompunere pornind chiar de la ele și fără contribuția noastră! /…/ Fiecare atom al acestor elemente este închinat pieirii sigure, la fel ca fiecare om trăitor.”
Este ca o sperietură în fața acestui lucru nou,
imprevizibil, care a început să i se dezvăluie științei în acele zile. Din perspectiva de astăzi trebuie să ne transpunem puțin în rolul descoperitorului, căruia i se arată fulgerător manifestările și i se revelează pentru o clipă lucruri esențiale, pe care
trebuie să le întâmpine apoi cu trezie pentru a afla ce fel de semnificație îi este atașată fenomenului.
 |
| Otto Lummer |
Otto Lummer chiar compară procesul de descompunere la atomi cu moartea
omenească. Și trebuie să ne întrebăm: este oare materialitatea lumii
noastre fizice, care totuși a fost considerată drept constantă, este ea supusă unei dezvoltări, respectiv
unei degenerări care duce la moarte?
Erau cunoscute formele diverse ale unei substanțe, atunci când aceasta trece în
diferitele stări de agregare. Chiar erau produse sintetic, prin combinații artificiale născocite, substanțe care nu apar în acest fel în natură. Însă acest fapt poate apărea ca și cum s-ar fi cercetat doar coaja exterioară a unui lucru. Odată cu noile manifestări privitoare la
atom a devenit limpede că acest lucru, care era considerat fundamental, a
început să se clatine. Materia moare!
Cu aceasta se anunța o schimbare de conștiență.
În învățăturile înțelepte ale tuturor
popoarelor se știa despre creație și despre moartea imanentă. Reieșită din puterile creatoare dumnezeiești, creatura a căzut tot mai mult și mai mult în greutate, a ajuns sub influența forțelor gravitației. Puterile oponente
s-au amestecat în procesul de creație. Substanța originară creată de
Dumnezeu a decăzut sub forțele densificatoare ale
decăderii. În limba greacă există pentru aceasta noțiunea: katabole
= precipitat. Diferite stadii sunt parcurse în acest proces, trecând prin cel lichid la
elementul solid. În limbaj chimic se vorbește și despre „decădere”, până ce este atins stadiul cristalizării, iar atunci
elementul a „căzut pradă” forțelor gravitației (o expresie mai sufletească).
Iar dacă ne uităm la sistemul periodic al elementelor putem recunoaște felul în care substanțele, începând de la hidrogen, trecând peste heliu până la așa-numitele „metale grele”, devin tot mai grele. Forțele care presează, asemănătoare cu o presiune acționează și ele, desfăcând elementele, de la nemetale până la metalele grele. Acest lucru chiar merge până la plumb
și bismut tot mai departe, însă apoi elementele următoare sunt mai instabile. Ele pier din cauza propriei lor greutăți. Se sfarmă, iar în acest proces al
spargerii se eliberează energie, care își face apariția ca radiație electromagnetică.
Acest proces de descompunere se continuă atât de mult, până ce, putem spune,
atât de mult a „putrezit” sau a „murit”, încât restul atinge o stare „capabilă
de viață”. Așadar elementele căzute prea jos se
epuizează radiind în procesul „radioactiv”. Astfel a fost recunoscut, și în mod științific, fenomenul care fusese păstrat ca și cunoaștere în centrele de misterii.
Ce anume spune acuma faptul morții materiei,
despre trecutul, prezentul și viitorul planetei
noastre?
Walter Cloos[2],
geolog, a arătat într-o schiță fundamentală a epocilor din istoria
Pământului felul în care pe parcursul marilor „trepte de viață ale Pământului” (titlul cărții sale) se ordonează, pe lângă fazele devenirii, cele
ale trecerii. Prin exemplul uraniului și al toriului,
care au fost cercetate și de către Marie Curie[3],
devine vizibil faptul că aceste minerale „pehblenda de uraniu, torianitul
toritul bröggeritul, cleveitul /…/ dacă le găsim concrescute în minereu sau
drept cristale libere, mai prezintă în exterior forma de cristal deplină, dar
în schimb interiorul are aspectul unei substanțe asemănătoare cu un jeleu
sau cu o smoală înțepenită. Cu ajutorul razelor Röntgen poate deveni limpede faptul că în interiorul cristalului nu mai este prezentă o structură cristalină.”
Walter Cloos spune mai departe: „Avem de-a face cu cristale care au fost
cândva, în trecut, cristaline și la care prin
descompunerea substanței, care a apărut în ele, radioactivitatea
a devenit izotropă, așadar asemănătoare cu un
jeleu sau coloidală.”
Inițial, acestea, ca și celelalte
cristale, s-au cristalizat pornind de la o stare de gel (lucru care se poate
recunoaște după forma exterioară de cristal), iar în cazul
metalelor grele au fost transformate înapoi în starea lor de gel inițială, prin intermediul radioactivității.
O comparație cu semințele devine evidentă: Semințele care sunt lăptoase nu posedă încă o capacitate de germinare, care este dobândită de abia în următorul proces, al maturizării depline. Substanța hrănitoare a seminței, de exemplu amidonul, proteina și grăsimea care trebuie să îi fie alăturată părții germinative, se mai află încă într-o stare coloidală, „lăptoasă”. Masa seminței conține de asemenea mai puține minerale. De abia prin procesul văratic de coacere
se usucă substanța seminței, amidonul și proteina se întăresc și dobândesc formă de granule de amidon și cristaloide de proteine. Substanțele minerale străbat atunci saturând substanța seminței. La germinarea
ulterioară, aceste substanțe minerale îi servesc seminței pentru prima perioadă de viață, până ce sămânța s-a unit bine cu
marele Pământ. Procesul
nou, al desfășurării și înnoirii este însoțit de o radiere fină, pe care un cercetător rus, Gurevici, a descoperit-o și demonstrat-o drept radiere mitogenetică sau germinativă.
Cu aceasta, sămânța este în mic starea de mineralizare a plantei; Pământul ca întreg este o sămânță uriașă în cosmos; radioactivitatea naturală, care astăzi este observată în corpul Pământului, indică faptul că această „mare sămânță, Pământul” se află în stare de germinare.
Cu alte cuvinte, corpul de sămânță al planetei Pământ, care a trecut, ca întreg, punctul cel mai de jos al parcursului ei de mineralizare, trece
treptat și de neoprit într-o stare de
decădere, pentru că figura din viitor a „noului Pământ” începe să germineze și să crească.
Acest proces de moarte și de nouă germinare de la sămânța unei plante este strâns legat de Soare și de dezvoltarea
ei. Soarele învăluie lumea Pământului în căldura lui și „clocește” viața care germinează cu gingășie. În același timp, însă, el „înțeapă” și arde ceea ce este slab sau a supraviețuit (toamna) până la nivel de cenușă (frunzele care cad sunt o manifestare limpede a
procesului de devenire a cenușilor).
Astfel este Pământul, ca întreg, pe de o parte învelit de învelișul de raze dătător de viață al astrului solar, iar pe de altă parte este și afectat de acțiunile aducătoare de moarte, pe care le ascunde mediul înconjurător cosmic, căci fără încetare planeta noastră este atinsă de raze cosmice
radioactive.
Acesta este un proces care durează eoni, este echilibrat și are nevoie de impuls precum și de fortificare în stadiul de maturitate
deplină. - Pentru a face posibilă trecerea în viitoarea dezvoltare
de germene, moartea și viața, în calitate de
concentrat, trebuie să fie întrupate în organismul planetar.
Armgard Hasselmann
traducere
Liliana Dumitriu
Bibliografie:
Bindel, Ernst și Blickle Arnold, Zahlengesetze in der Stoffeswelt und
in der Erdenentwicklung (Legități numerice în lumea materială și în dezvoltarea Pământului);
Coos, Walter, Lebensstufen
der Erde (Treptele de viață ale Pământului);
Stempell, Walter, Die
unsichtbare Strahlung der Lebewesen (Radiația invizibilă a viețuitoarelor)
Georg Blattmann: Strahlende Materie (Materia radiantă)
Comentarii
Trimiteți un comentariu