Din viața reginei

„Câți ani trăiește o regină, bunicule?” întrebă Konrad, pe când ședeau seara împreună în odaie. „Cam trei sau cinci ani durează viața ei. Tu ai deja vârsta cât două vieți de regină. Albinele de miere împlinesc vara doar cinci săptămâni; numai că peste iarnă rămân în viață datorită somnului lung, din toamnă până în primăvară.” - „Bunicule, povestește-mi despre regină și albine tot ce știi; în fiecare zi doresc să aflu ceva și acum nu trebuie încă să merg la culcare.”

Bunicul începu: „Regina este cea mai îndrăgită de albine, dintre toate câte sunt pe lume. Tot mereu sunt în apropierea ei câteva servitoare pentru a o ajuta, căci este foarte ciudat: de una singură, regina nu se hrănește; chiar dacă i-ar fi foame și ar trece pe lângă un mare căuș cu miere, nu ar lua nimic din el. Dar servitoarele au mare grijă de ea: de îndată ce observă că regina dorește să se hrănească, își cufundă trompele într-un căuș cu miere. Mierea pe care o absorb o poartă câtăva vreme în ele și o transformă într-o sevă și mai fină, iar apoi o aduc reginei pe limbuțele lor ca pe o lingură.

Gândește-te, Konrad, că există zile de primăvară în care regina depune într-o singură zi peste o mie de ouă. Din acestea cresc și apar albinele, precum florile din semințele pe care le plantăm în pământ.

Dacă o mamă de albine devine tot mai bătrână și mai bătrână, ea depune tot mai puține ouă, se mișcă cu greu, poporul devine tot mai mic și mai firav. Atunci, albinele nu mai pornesc dimineața în zbor la fel de voioase în lume și de abia dacă mai aduc ceva miere acasă. E ca și cum ar simți că va veni curând vremea în care va muri iubita lor regină.

Se pare că într-una din zile ea le dă albinelor un semn, în limbajul ei, că intenționează să depună un ou de regină. Servitoarele adună de îndată la un loc cei mai buni constructori dintre albine și le cer să construiască o cămăruță pentru oul cel special al reginei. Cu siguranță ai văzut deja, Konrad, că albinele au pe partea din spate a trupului lor cercuri mai întunecate și mai luminoase. Între aceste cercuri pot să transpire sub forma unor plăcuțe mici și galbene. Acestea sunt pietrele lor de construcție, care se numesc ceară. De fapt, este mierea care s-a transformat. Cu asemenea plăcuțe galbene, de ceară încep acuma să construiască o cămăruță pentru oul de regină. Atunci când această construcție este atât de mare cât tichia unei ghinde, regina depune un ou în ea. După aceasta, servitoarele se apropie, îl pipăie cu antenele și se bucură de el. Dar constructorii se grăbesc să încheie leagănul regesc. Ei prelungesc celula atât de mult, încât aceasta să îi poată oferi un spațiu generos unei regine mature. Însă în partea de jos mai lasă deschisă intrarea. De abia în a treia zi începe să se miște ceva în ou. Un minuscul viermișor se strecoară afară. De el se îngrijesc cu atenție cele mai bune servitoare; înconjoară viermișorul regesc cu sevă dulce. Altele se îngrămădesc în jurul cămării, își apropie din toate părțile trupul de perete, pentru ca pruncului regesc să îi fie bine și cald. Acesta începe să crească cu putere, iar în cinci zile este atât de mare, încât aproape că umple întreaga cămăruță. Din nou aduc îngrijitoarele constructorii cu ceară, ca să acopere cu un capac poarta; căci acuma urmează să aibă loc, timp de opt zile, minunata transformare a larvei grase și albe într-o regină, așa cum din mugurele ferm se deschide floarea.

La această minune nici albinele nu au voie să privească; și ultima crăpătură trebuie să fie închisă. Știi tu, Konrad, în cămăruța întunecată intră sufletul solar al noii regine și își construiește în întuneric trupul cum se cuvine. Încetul cu încetul, ea formează din viermele mucos capul, pieptul și trupul; antenele se întind și ies la iveală, picioarele se structurează, iar la sfârșit sunt țesute aripile gingașe. Atunci când sufletul reginei a configurat noul trup până la cel mai mare rafinament, ea încearcă să miște în tăcere membrele și aripile. Capul îl clatină, limbuța încearcă să o întindă afară, ba chiar se străduiește să se târască prin cămăruța strâmtă.

Acest lucru îl aud afară albinele îngrijitoare, care așteaptă zi și noapte ca regina să se miște. Cu hărnicie încep să roadă la capacul de pe portiță, pentru a elibera regina cea tânără, pentru a o saluta. Cât de mare este bucuria și emoția atunci când se strecoară din cămăruță. Unele îi întind sevă de miere, altele îi perie aripile. Albinelor li se pare ca și cum le-ar răsări un soare nou și lucitor, în timp ce cel vechi este pe cale să se stingă.

Nu mai poate să rămână bătrâna regină în trupul ei tremurător și plăpând. Se relatează despre faptul că ea ar obișnui să se îndrepte către copilul ei regesc, pentru a permite să i se dea împunsătura de moarte. Între inelele părții din spate a trupului urmează să îi împungă noua regină acul și astfel să îi dea moartea, trupului obosit de viață. Dacă s-a întâmplat acest lucru, servitoarele apucă trupul mort al vechii mame și îl poartă către ieșirea din stup. De pe scândura din fața ieșirii, locul din care își iau avânt pentru zbor, ele zboară afară cu învelișul nobil pe pajiștea de flori; acolo este mormântul ei. Îndată se întorc în grabă, pentru a-i sluji de acum înainte noii regine, la fel de fidel ca și celei bătrâne.

Alții au observat că regina bătrână și cea tânără mai petrec adesea încă puțin timp în mod pașnic una lângă cealaltă în popor. Dacă cea bătrână simte că o părăsesc puterile, ea pornește, stingându-se, în zborul de moarte în afară, pe pajiște. Însă s-a mai întâmplat și să fie găsită de una singură, într-un colț al stupului, moartă, unde se strecurase pentru a-și da sufletul. Atât de tăcută și insesizabilă trece în moarte o regină a albinelor, fără orice vaiet.

Dar forța regală a bătrânei mame de albine nu moare; aceasta trăiește mai departe odată cu regina cea tânără. Datorită acestui lucru, aceasta știe să se îngrijească de toate, fără să fie nevoie să învețe. Poporul devine curând iarăși proaspăt și voios; ba chiar am putea să spunem: a primit o nouă viață!

(va urma)

Autor: Jakob Streit

Poveste publicată în Cartea despre albine

Traducere: Liliana Dumitriu

Text selectat de Armgard Hasselmann

Jakob Streit (23 septembrie 1910 – 15 mai 2009) autor elvețian, profesor, antroposof, muzician, dirijor de cor și dramaturg. Cărțile sale Către pământul făgăduinței, Și se făcu lumină, Vreau să fiu fratele tău sunt traduse în limba română și tipărite la editura Univers Encilopedic.