”Cele 40 de zile în care, la Ierusalim, ucenicilor le-a fost dat, prin marele har al destinului, să fie împreună cu Cel Înviat n-a coincis în mod întâmplător cu acea perioadă din an în care sufletul Pământului caută din nou Cerul și, în unire cu forțele cerești ce pătrund în el, așterne pe întinderile globului pământesc o viață nouă. Atunci a fost ca și cum puterea de întinerire a lumii, care a pășit în fața ucenicilor ca persoana Celui Înviat, ar fi fost oglindită de natura pământească.
Aceasta a fost minunea
uimitoare, pe care ucenicii n-au putut să o înțeleagă, ci doar s-o presimtă de departe și pe care întreaga creștinătate va ajunge
în stare să o înțeleagă pe deplin numai treptat: faptul că Christos se revela într-o
corporalitate nouă, că, prin Învierea Sa, El întemeiase începutul originar al
unei vieți și deveniri noi, pentru existența trupească și pământească, ba chiar pentru Pământul însuși.
Când un om moare, o putere
tiranică îi smulge ființa sufletesc – spirituală din învelișul trupesc-pământesc și, prin aceasta, din sfera
existenței pământești imanente. Ființa noastră propriu-zisă e nemuritoare, dar pentru că moartea are putere asupra
noastră și caută să ne răpească orice putere asupra realităților pământești, scena nemuririi noastre
este acea sferă transcendentală care e separată printr-un abis de toate realitățile pământești. Cel care, pe Golgota, a
trecut prin moarte, era mai mult decât un om. Și El a învins moartea. Pe El întunecata putere tiranică n-a trebuit sa-l trimită într-o lume transcendentală.
În pofida morții, El a rămas prezent, triumfând, în lumea imanent- pământească, în care
coborâse din înalturile zeiești ale Cerului ca să devină om. Învierea este mai mult decât nemurirea, și, de aceea, scena în care
ea are loc este Pământul, nu o lume de dincolo. Celui Înviat îi era proprie cea
mai mare atotputernicie a Spiritului asupra materiei pământești, și astfel El a putut să pună, prin noua
corporalitate spirituală neputrezicioasă în care s-a revelat alor săi între Paști și Înălțarea la Cer, germanele și începutul originar al unui Pământ nou. Direcția în care a
activat Ființa Sa n-a fost aceea a îndepărtării de Pământ, ci aceea a apropierii de
Pământ. Acesta e lucrul pe care ucenicii l-au aflat, uimiți, când Cel Înviat, în mijlocul lor, a întrebat:
”Aveți aici ceva de mâncare?”, și când i-a spus
lui Toma Necredinciosul: „Puneți aici degetul și mâna ta!”.
În primă instanță, măreția surprinzătoare a ceea ce s-a petrecut
la capătul celor 40 de zile a constat, pur și simplu, în faptul că minunea întâlnirii cu Cel Înviat i-a urmat pe ucenici
din încăperea liniștită, plină de evlavie, a cenaclului, în natura exterioară de afară,
de pe Muntele Măslinilor, plină de bucuria devenirii. Jocul norilor și al vântului oferea un fundal atât de diferit pentru misterul pascal! Părea că Cel
Înviat devine El însuși asemănător cu puterile naturale creatoare de viață din jur.
Imagine: Ninetta Sombart, Înălțarea
Nimic nu e mai greșit decât reprezentarea că, prin Înălțarea la Cer, Cel Înviat s-a întors în
transcendent, de unde coborâse cândva. El n-a
devenit infidel Pământului, când norul care s-a țesut în fața lui L-a ”răpit” din fața privirii ucenicilor. El s-a unit și mai intim cu existența pământească. Doar nici sufletul
Pământului nu devine infidel Pământului când își sărbătorește, în perioada primăverii și până în vară, înălțarea la Cer. Dacă în cadrul înaintării naturale a anotimpurilor, bogate forțe cerești coboară, spre binele vieții de pe Pământ, prin înălțarea la Cer a sufletului Pământului, cu atât mai mult prin Înălțarea la Cer a lui Christos, Pământului i-au fost dăruite și integrate, spre binele
lui, într-o solară
plenitudine, forțe cerești spirituale-divine.
Ucenicii l-a văzut pe Cel Înviat într-o minunată creștere sufletească. Ei L-au văzut pe Christos crescând și urcând odată cu sufletul Pământului, care creștea și urca. Iar dacă El a dispărut pentru
privirile lor, aceasta s-a întâmplat numai din cauză că sufletele lor nu erau
suficient de puternice să-L urmeze în minunata Sa creștere, care era spre binele Pământului. Nu este adevărat că, la 40 de
zile după Paști, Cel Înviat a fost răpit într-un Cer transcendental. Mai degrabă El a fost înălțat în acel moment
la rangul de ”Domn al forțelor cerești pe Pământ”. Revărsându-se
în întreaga atmosferă pământească, trecând la omniprezența Sa pe Pământ, El a făcut ca Pământul să înceapă să devină un Cer. O supremă lume transcendentală a fost întrețesută în lumea pământească de aici și cununată cu ea, îmbibând-o și însuflețind-o din ce în ce mai mult.
Cândva o sărbătoare a Înălțării la Cer just trăită și celebrată va contribui cel mai mult
la infirmarea părerii greșite că religia creștină este o ”religie a transcendentului”. Nici o altă sărbătoare din
cadrul anului creștin nu poate arăta mai clar că foamea și setea epocii noastre după o nouă religie a naturii și a lumii de aici pot fi potolite tocmai de un
creștinism just înțeles și trăit în mod just: ”Christos este Domnul forțelor cerești pe Pământ”, El este
Divinitatea care a intrat în existența pământească a lumii de aici, noul,
adevăratul Spirit al Pământului.
În fiecare an, când Pământul
respiră în fericirea primăverii, expiră, de asemenea, spre înalturi, odată cu
respirația Pământului, Ființa și forța lui Christos Cel Înviat. De fiecare dată când sufletul Pământului își sărbătorește înălțarea la Cer, se reeditează misterul Înălțării la Cer a lui Christos, care este Spiritul Pământului. Dacă în perioada
Înălțării la Cer ne ridicăm privirile spre norii schimbători, care strălucesc sau ne dau ploaie,
presimțim că acolo se află sufletul Pământului și, totodată o urmă cosmică a Ființei lui Christos, unită cu sufletul Pământului. El
locuiește din nou în existența de nori care L-a luat
cândva din fața privirilor ucenicilor. Ploaia pe care o dăruiesc Pământului norii de
primăvară este o imagine exterior – vizibilă a binecuvântării din Înalturi, pe
care Cel Înviat o dăruiește în acest
anotimp sufletelor umane care sunt în măsură să-L viețuiască drept Domn al elementelor. În viitor, când forța și capacitatea de percepție spirituală a sufletelor va fi destul de mare, din trăirea
Înălțării la Cer se va naște, într-un mod deosebit trăirea celei de a doua veniri a lui Christos: în
existența norilor, care L-au luat cu
ei drept Cel ce se înalță la Cer, El se va revela privirii spirituale
drept Fiu al Omului.
Deocamdată tocmai în
perioada pe care o numim Înălțarea la Cer, putem învăța să recunoaștem, să iubim și să cultivăm, prin simțirea inimii, urmele și oglindirile forțelor cerești pe Pământ. Prin oglindirile cele mai frumoase ale sufletului Pământului, care se avântă spre Cer, se numără
florile de pe pajiști, de pe pomii fructiferi, din grădini, în splendoarea lor cromatică, mai
ales trandafirii care, pe urmă, la Rusalii și Sânziene, ard în roșul lor cel mai luminos. Adevăratele oglindiri în cele pământești ale lui Christos, când El respiră în sus, odată cu sufletul Pământului, sunt văpăile roșii ale spiritului de Rusalii arzând în sufletele umane.”
Emil Bock[1]
Traducere Diana Sălăjanu.
Text selectat și îngrijit de Lidia Blidariu
*
Emil Bock (1895-1959), teolog german, colaborator
apropiat al lui Rudolf Steiner, se evidențiază prin cercetarea aprofundată a Vechiului
şi Noului Testament. În același timp, ca preot al Comunităţii Creștinilor, a avut şi o activitate îndelungată de călăuzire a grupurilor de oameni care
doreau o reînnoire religioasă potrivită felului de a fi al omului de azi. Știința spiritului de orientare antroposofică l-a
ajutat în cercetările sale privind straturile oculte ale creștinismului. Rezultatele acestora
sunt redate în cărțile sale prin imagini vii, care sunt şi o cale de cunoaștere de sine.
Cărți apărute în limba română la Editura
Univers Enciclopedic: Apocalipsa – Considerații asupra revelării lui
Ioan, Cei trei ani, Cezari și apostoli, Copilăria și tinerețea lui Iisus, Întreita Taină a Mariei, Pavel. Contribuții la istoria spirituală a omenirii, Moise.
[1]
Emil Bock, Cercul Sărbătorilor Anului, Editura Univers Enciclopedic, colecția Inițieri, Triade, București, ediția a II-a, 2015
Comentarii
Trimiteți un comentariu