”Atmosfera ce urmează Paștilor e țesută din lumini multicolore și din căldură ce respiră, din irizări și parfumuri florale, din zbor și ciripit de păsărele. În momentul în care întreaga viață de pe Pământ se avântă jubilând spre înălțimi, ne îndreptăm și noi privirile spre cer. Ce joc creator neobosit al norilor mereu schimbători pe cerul primăverii! Ce auto-transformare și impetuozitate a forțelor, acolo sus! Nici o mirare că și pe solul pământesc toate cresc și prosperă atât de viguros. Cerul și pământul se iau la întrecere în bucuria devenirii.
Nici un anotimp nu ne face să simțim atât de direct ce este Cerul, cu forțele sale. Cât de sărace și neputincioase sunt atunci
gândurile și reprezentările conștiente pe care omul actual le leagă de cuvântul ”Cer”. Ce este ”Cerul”?
De multă vreme, știința modernă se străduiește să stârpească superstiția care-l face pe om să-și înalțe privirile spre Cer, drept
sublim lăcaș al Divinității, al cetelor cerești și al spiritelor răposate.
Ea vrea să înlăture evlavioasa imagine înșelătoare, de vis, pentru ca să devină liberă perspectiva spre
depărtările spațiului infinit, care-și îmblânzește cosmic-severa răceală
originară numai acolo unde, la fel ca Soarele și Pământul, astrele își parcurg singuraticele lor
orbite matematice. Dar, în pofida imaginii naturalist- științifice despre lume și alături de aceasta,
în majoritatea sufletelor a rămas vie reprezentarea naivă, bazată pe obișnuințele de a gândi și simți străvechi, care opune între
ele Cerul și Pământul, drept lume transcendentă și lume imanentă.
Gândirea educată la școala științelor moderne ale naturii se ridică, pe bună dreptate, împotriva credinței dualiste în existența unei lumi de dincolo, credință care sfâșie marele tot al lumii într-o dualitate. Iar o concepție despre lume care include spiritual-suprasensibilul din Cosmos trebuie să se ridice și ea împotriva acestui dualism. Unde să fie granița dintre lumea de aici și lumea de dincolo? În regiunea norilor? Deasupra stratului de aer ce învăluie Pământul ca atmosferă? La marginea sistemului planetar al Soarelui nostru? Sau, poate, în depărtările infinite ale Cerului stelelor fixe? Vechile concepții despre lume și vechile limbi, care încă mai aveau un fundament spiritual, ne fac să ne reprezentăm Cerul sub o formă sferică, așadar, ca pe spațiul interior al unei sfere. Dacă ne uităm în timpul zilei, spre nori și spre depărtările ce albăstresc în zare, iar noaptea spre stelele scânteietoare, privirea noastră ajunge în marea sferă cosmică, până în marea sferă atotcuprinzătoare.
”Cerul” nu începe decât de-abia dincolo de suprafața îndepărtată, pe care ne-o sugerează stelele, a sferei: el
este însuși spațiul sferic pe care sfera
lumii îl închide în ea. Întreaga noastră existență pământească, tot ceea ce simțurile noastre percep și sufletele noastre simt, toate trăiesc și urzesc adăpostite în această sferă. Cerul nu e pentru noi ceva transcendental-îndepărtat,
el învăluie, susține și întrepătrunde ființa noastră și, odată cu ea, întreaga
existență de aici. Noi respirăm în
el și, la fel ca respirația noastră, respirația planetară a Pământului
este un dialog liniștit cu el, în care alternează
în mod egal întrebarea și răspunsul. Imaginea materialist-științifică despre lume neagă dualismul, prin faptul că extinde lumea
de aici, cu legitățile ei, în infinit, reprimând
orice realitate transcendentală. Într-o imagine despre lume care include spiritual-suprasensibilul,
întreaga lume pământească de aici e străbătută în mii de feluri de activitatea și de viața forțelor ceresc-transcendentale ale lumii.
Totuși, raportul între Cer și Pământ, oricât de intim ar fi întrețesute ele una într-alta, nu e mereu același. Miracolul vieții și devenirii, de-a lungul anotimpurilor, constă tocmai în faptul
că, trecând prin primăvară, vară, toamnă și iarnă, ca urmare
a unui mare ritm de expirație și inspirație al sufletului său, Pământul,
când e unit cu totul cu Cerul, când se desprinde iarăși de acesta, spre a se regăsi pe sine. Un mod dualist de a privi lumea, care
opune Cerul și Pământul drept două entități separate, este îndreptățit mai degrabă atunci când
Pământul se află în stare de iarnă. În această perioadă sufletul Pământului s-a
întors cu totul acasă din înalturile cerești și este inspirat în adâncurile pământești. Nu numai Soarele s-a îndepărtat de Pământ: Cerul întreg,
cu forțele sale, privește în jos, spre Pământ,
ca dintr-o depărtare mândră și rece. Vara este, însă,
an de an, infirmarea dualismului. Acum Pământul a expirat complet. Sufletul lui
s-a revărsat în toate Cerurile, el e cununat cu înalturile cerești saturate de lumină și căldură, și toate regnurile naturii
pământești sunt îmbibate de forțele Cerului întrețesute în ele peste tot.
În miezul verii și în miezul iernii,
la Sânziene și la Crăciun, sufletul Pământului își oprește respirația. El trece prin stadii
sublim-cosmice ale liniștii: liniștea supremei sale transformări în lume cerească și liniștea supremei sale existențe în sine însuși. Între acestea
două se află, de fiecare dată, stadiul unei auto-transformări dramatic-dinamice
bogate în tensiuni: primăvara în perioada pascală și post-pascală, când sufletul Pământului se ridică năvalnic spre Cer, și toamna, în perioada sărbătorii lui Michael, când își celebrează despărțirea de înalturile
cosmice, spre a se cufunda iarăși în străfundurile pământești. Perioada dintre Paști și Rusalii este aceea în care interacțiunea dintre sufletul Pământului și forțele cerești se înfățișează sufletului nostru în modul cel mai vizibil și mai perceptibil cu simțurile fizice. Când, înainte
de Paști și în jurul acestei sărbători,
verdele împodobit al regnului vegetal străpunge scoarța solului pământesc și sufletul Pământului sfărâmă,
am putea spune, mormântul cel mare, care l-a ținut captiv toată iarna.
Iar acum, eliberat de niște cătușe grele, el se unduiește spre atmosferă, când cu o jubilație tăcut-fericită,
când cu o furtunoasă bucurie, respirând în sus, spre jocul aducător de rodnicie
al norilor. O minunată creștere sufletească, un avânt
spre înalturi, ce se revarsă plin de bucurie, umple atmosfera din jurul Pământului,
în perioada de după Paști. În momentele în care
cade sărbătoarea noastră creștină a Înălțării la Cer, natura sărbătorește de jur împrejurul nostru înălțarea la Cer a sufletului
Pământului...”
(Va urma )
Emil Bock[1]
Traducere Diana Sălăjanu.
Text selectat și îngrijit de Lidia Blidariu
*
Emil Bock (1895-1959), teolog
german, colaborator apropiat al lui Rudolf Steiner, se evidențiază prin cercetarea aprofundată a Vechiului
şi Noului Testament. În același timp, ca preot al Comunităţii Creștinilor, a avut şi o activitate îndelungată de călăuzire a grupurilor de oameni care
doreau o reînnoire religioasă potrivită felului de a fi al omului de azi. Știința spiritului de orientare antroposofică l-a
ajutat în cercetările sale privind straturile oculte ale creștinismului. Rezultatele acestora
sunt redate în cărțile sale prin imagini vii, care sunt şi o cale de cunoaștere de sine.
Cărți apărute în limba română la Editura Univers Enciclopedic: Apocalipsa – Considerații asupra revelării lui Ioan, Cei trei ani, Cezari și apostoli, Copilăria și tinerețea lui Iisus, Întreita Taină a Mariei, Pavel. Contribuții la istoria spirituală a omenirii, Moise.
[1]
Emil Bock, Cercul Sărbătorilor Anului, Editura Univers Enciclopedic, colecția Inițieri, Triade, București, ediția a II-a, 2015
 |
Comentarii
Trimiteți un comentariu