Străbătând Săptămâna Mare

Săptămâna Mare este, pentru suflet, ca o trecere strâmtă prin care este silită să străbată un canal de naștere înainte să vadă, la sfârșit, lumina.

Evenimentele sunt nesfârșit de tragice și profund enigmatice. Ele se deplasează înainte cu un dramatism tot mai accentuat, aparent conduse, cu totul, de pasiunile unor oameni nerezonabili. Evenimentele sunt tragice în măsura faptului că triumful Duminicii Floriilor, care s-a petrecut cu mai puțin de o săptămână în urmă, apare răsturnat, în trădarea lui Iuda, dezmințirea și disperarea lui Petru și în Răstignirea degradantă din Vinerea Mare.

Sunt enigmatice în măsura în care în toate aceste evenimente iluminează voința nestrămutată a lui Christos. Nimic nu apare ca o surpriză. Dar cum se poate așa ceva? Evanghelistul Matei repetă de mai multe ori, chiar și în Duminica Floriilor, că „toate acestea se întâmplă pentru ca să se împlinească ceea ce este vestit prin proroc”.

Evenimentele care par să fie provocate intenționat, prin impulsuri nestăpânite ale oamenilor, sunt, în realitate, o parte a dramei care a fost plănuită la nivel cosmic, pe care o reprezintă viața lui Christos, în care nici o întâmplare nu este de viețuit drept nesemnificativă. Fiecare detaliu este important.

Mulțimea de oameni care privesc la Cel care șade pe asin își ridică un strigăt înalt: „Osana, fiului lui David! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”.

La Luca se mai spune și: „Împăratul care vine în numele Domnului. Pace în cer și slavă în locurile preaînalte”. Ultimele cuvinte sunt chiar cuvintele îngerilor de la nașterea lui Iisus!

Oare există vreo legătură între Naștere și Intrarea în Ierusalim? Vechile tradiții picturale ne arată pruncul Iisus într-o iesle, culcat între bou și măgar. În Duminica Floriilor ni se arată imaginea lui Iisus, din nou cu măgarul, asinul drept purtător al ființei lui Christos. Pe asin nu a șezut însă niciodată înainte un om, ni se povestește. La fel ca și la Naștere, și acuma răsună cuvintele: „Slavă întru cei de sus!”, iar oamenii se apropie, cei care vor să dăruiască.

Intrarea în Ierusalim este asemănătoare cu scena Nașterii, este o metamorfoză. Mulțimea simte doar că Iisus este un împărat, iar drept urmare pune în scenă un alai de triumf, așa cum se cade pentru regii pământești. În beția entuziasmului, oamenii visează la o pace continuă în ceruri. Lucrul care l-a mânat mai devreme pe Irod, dintr-o lipsă de înțelegere, să ordone uciderea pruncilor, același îl împinge pe Iuda să îl trădeze pe Christos, iar în aceeași măsură pe Pilat să formuleze întrebarea: „Ești tu regele iudeilor?”

Săptămâna Mare nu este de considerat numai punctul culminant al perioadei Patimilor, ci și drept punct culminant al întregii vieți a lui Christos. Ea este fructul tuturor lucrurilor care au premers. În Duminica Floriilor se pornește procesul de naștere, care trebuie să conducă la depășirea morții și urmează să fie înfățișat public în orașul sfânt. Ceea ce rămăsese ascuns pentru ochii lumii, cu treizeci și trei de ani în urmă, este revelat acum prin simboluri sfinte.

Atunci când jertfa va fi fost adusă, iar Lunea Paștelui va fi venit, se va fi împlinit acest proces: Ființa lui Christos se va fi născut pentru totdeauna pe Pământ. Cel care și-a purtat crucea proprie, Cel care a fost biciuit ca un animal de povară, va Învia atunci din lanțurile morții. Acela, căruia i-au fost aduse daruri, le va aduce oamenilor darul mai mare: pe Sine însuși. Acela, căruia îngerii și oamenii i-au strigat acel „Slavă întru cele de sus!”, va veni în tăcere și va rosti: „Pacea să fie cu tine”.

Drum conștient prin Săptămâna Patimilor și bucuria Învierii, tuturor!

 

*

Text apărut în Scrisoare de Primăvară. Paști. 2020

Redacţia: Lidia Blidariu, Monica Culda, Verginia Petrovici, Laurenţiu Cîmpeanu