Într-o seară luna se simţi foarte slăbită, simţi că nu mai poate să lumineze. „Ce o să se întâmple cu mine?” se gândi. „Aş avea nevoie de foarte multă putere, ca să pot străluci foarte frumos în noaptea de Paşti. N-am altceva de făcut, decât să cer de mâncare de la cineva, ca să mai prind putere. Altfel, n-am să pot lumina cerul nopţii!” gândi ea.
Începuse să se întunece. Luna privi cu atenţie în jos şi văzu o luminiţă.
Coborî în locul acela şi bătu la uşă. Un iepuraş îi deschise uşa.
– Bună seara! spuse luna. Te rog, iepuraşule, dă-mi ceva de mâncare, pentru
că sunt foarte slăbită, îl rugă ea pe iepuraş.
– Ce păcat că n-ai venit un pic mai devreme, răspunse iepuraşul. Chiar acum
mi-am terminat cina. Îmi pare tare rău pentru tine... Dar, uite, aproape de
locul acesta locuieşte fratele meu mijlociu. Du-te la el, poate că te va putea
ajuta.
Luna, sărmana, se duse să-l caute pe celălalt iepuraş. Găsindu-i căsuţa,
bătu la uşă şi îl rugă:
– Dragă iepuraşule, te rog, dă-mi ceva de mâncare, căci nu mai am putere
nici cât să mai urc înapoi la stele!
– Am să-ţi dau cu plăcere, doar că eu de-abia acum m-am apucat să pregătesc
cina şi va trebui să aştepţi până ce va fi gata.
– Oh, dar eu nu mai am timp să aştept, oftă luna. Trebuia deja de mult să
fiu sus pe cer!
– Atunci, du-te la frăţiorul meu cel mic! Poate are el mâncarea gata. Stă foarte
aproape.
Porni din nou luna, dar abia avea putere să se târâie până la uşa
iepuraşului cel mic.
Cu ultimele puteri ciocăni şi povesti de ce a venit. Iepuraşul o pofti
imediat înăuntru şi îi spuse:
– Chiar acum îţi aduc mâncarea! spuse iepuraşul şi, hop! sări în cuptor, ca
să aibă luna ce să mănânce.
În semn de recunoştinţă, luna îl luă pe iepuraş cu ea sus în cer, iar de
atunci, când e Paştele şi e lună plină, se poate vedea iepuraşul de pe lună.
*
Text apărut în Scrisoare de
Primăvară. Paști. 2020
Redacţia: Lidia
Blidariu, Monica Culda, Verginia Petrovici, Laurenţiu Cîmpeanu
Comentarii
Trimiteți un comentariu