Raffael, ca un nou înger pe Pământ

În lunea din Săptămâna Mare din acest an, pe 6 aprilie, se împlinesc 500 de ani de la moartea lui Raffael din Urbino (28.03.1483 – 06.04.1520). El a ajuns numai la vârsta de 37 de ani, dar a trăit o viață împlinită, cu siguranță ca și cum ar fi trăit 70 de ani, dacă ne uităm la activitățile sale și la opera sa picturală.

La fel precum nașterea sa, și moartea sa a survenit într-o zi de Vinere Mare. Tatăl începuse să picteze de abia la vîrsta de 40 de ani. A devenit un pictor bun, foarte original. Pe când Raffael era „pe drum”, s-a putut observa că au apărut schimbări importante în picturile tatălui. De asemenea, și după nașterea fiului s-a continuat această „conlucrare” a copilului.

Deja foarte timpuriu s-a evidențiat la Rafael talentul pentru pictură. S-ar putea să fi fost adus deja la vârsta de 8 ani la Perugia, la studiu. O altă versiune ne spune că a rămas în Urbino până la vârsta de 16 ani. Bunicii, mama sa, fratele său și sora sa au murit, iar, în final, pe când avea 11 ani, și tatăl său. O mare cezură în viața lui!

Dar legătura plină deîncredere cu tatăl său nu se întrerupe. Rudolf Steiner vorbește despre o influențare continuată prin energiile picturale ale tatălui său, care nu fuseseră consumate încă. Raffael trăia în soarta neîncheiată a tatălui. Forța de viață a acestuia s-a dovedit un impuls enorm. Astfel Raffael s-a mutat la Perugia, unde a devenit elevul lui Perugino. Acolo devine, în același timp, elev și învățător al celui care era cu decenii mai vârstnic. De la profesorul său învață să le dăruiască expresie sufletească figurilor sale pictate, îndeosebi prin înclinarea capului și îndoirea mijlocului și a genunchiului. Perugino își încearcă talentul în însuflețirea propriilor sale picturi, lucru care îi reușește, însă doar într-un mod nedesăvârșit.

Raffael a reușit să picteze portrete de personalități de la care nu avea niciun model și, cu toate acestea, imaginile semănau foarte mult cu respectivii oameni.

La 21 de ani a plecat la Florența. Acolo se afla adunat, în vremea aceea, un cerc de oameni care acționa în toate domeniile științelor și artelor. Poate că unul sau altul cunoaște locul, care astăzi este mai degrabă insignifiant, Badia, pe drumul către Fiesole, la înălțimi. Acolo a existat o academie, un centru care în vremea aceea se dedicase străduinței pentru cunoaștere, la pragul către timpurile noi. De la un pictor mai degrabă necunoscut, Fra Bartolomeo, învață să le așeze picturilor sale drept bază o figură geometrică strictă. Acuma își desăvârșete creația. În spatele întregii mobilități și plinătăți sufletești acționează ordinea liniștită a întregului, construit după legi armonioase.

Astfel, Rafael este maestru absolut atunci când este chemat în 1508 la Roma. El trăiește într-o casă domnească și conduce un atelier cu 20 de elevi, dintre care o sumedenie sunt ei înșiși maeștri. Iau naștere multe portrete, o serie a Madonelor, pictează și unele teme laice, concepe schițe pentru realizarea de covoare pentru pereții laterali ai Capelei Sixtine. Sarcina sa principală constă însă în pictarea încăperilor papale, Stanza della Segnatura. Acolo putem găsi picturile murale Disputa del Sacramento și Școala din Atena.

Raffael, acest geniu al artei, nu se ocupa numai cu pictura, ci și cu compunerea de sonete, iar ca arhitect, a fost conducător al construcției clădirii bazilicii San Pietro, după ce murise Bramante. Unele descoperiri din antichitate dau naștere la planuri de a dezgropa din nou vechea Romă și a o restaura. Dar febra malariei îl răpune timpuriu pe Raffael. Moare într-o Vinere Mare. Ultimul său tablou, Schimbarea la față este purtat în fața cortegiului mortuar. Biograful său a scris: „Un dumnezeu muritor este așezat la odihnă.”

Putem avea cu claritate trăirea că Raffael era un pregătitor de drum, la fel cu Ioan Botezătorul. Deja Ioan acționase din forța de spirit a lui Ilie. Raffael acționează întru totul din același spirit.

Konrad Oberhuber spunea: „Raffael este ca un nou înger pe Pământ, un mesager, care așează lucruri din viitor acum, prin intermediul artistic al oamenilor, la începutul nou al unei epoci, care apare atât de departe de orice centru, în polarități de nedepășit, și căreia îi este totuși atât de aproape Christos”.

Armgard Hasselmann

 

*

Text apărut în Scrisoare de Primăvară. Paști. 2020

Redacţia: Lidia Blidariu, Monica Culda, Verginia Petrovici, Laurenţiu Cîmpeanu