Despre două situații excepționale ale sistemului imunitar uman
Când întâlnim ceva necunoscut sau străin, ceva care poate fi și amenințător, simțim de multe ori groază sau frică. Sufletul devine larg
treaz și se pregătește, repede, fie pentru a lupta, fie pentru a scăpa.
Când noi ascultăm plin de încredere ce spune cineva apropiat, noi primim
gâdurile sale, fără să ne speriem. Ne putem chiar visa în poveștile celuilalt.
La nivel fizic, ceea ce vine din exteriorul corpului sau ceea ce se schimbă
în interiorul corpului, sunt percepute de sistemul imunitar propriu ca ceva
cunoscut sau străin. Când este ceva străin, sistemul imunitar uman reacționează în apărare, uneori cu febră sau durere. Este ca o reacție de spaimă la care celulele imunitare devin active și încearcă să protejeze organismul față de o încălcare a graniței sale sau față de o determinare din exterior, de exemplu o bacterie sau
virus.
În Evanghelii, în relatarea Bunei Vestiri, când Maria tresare la vederea și la adresarea Arhanghelui Gabriel, el spune: ”Nu te teme, Maria!” După care o vestește că va naște un fiu.
Este într-adevăr miraculos că un copil nenăscut poate crește sub inima unei femei. Acest embrion sau nenăscut copil
este, în mai multe privințe, altceva decât mama
însărcinată. Jumătate din genele copilului vine din partea tatălui, și, în același sens, sunt străine pentru ea.
De ce nu se luptă sistemul ei imunitar?
În perioda sarcinii este dată o excepție pentru
sistemul imunitar. Suprafața de atingere între organismul matern și cel embrionar este un organ embrionar al acoperirii, un fel de veștmânt, din care se va
dezvolta ulterior placenta.
Ea este în mod eronat numit ”plăcinta mamei” (la germani), doar se dezvoltă
din țesutul embrionar. Din cauza asta ar putea fi privit ca un
organ embrionar ce nu aparține mamei. Starea
imunologică de excepție este impulsionată de țesutul placentar timpuriu. Sistemul imunitar ”gravid”
este capabil să primească acest impuls și să reacționeze corespunzător, el înțelege (de cele mai multe ori) mesajul și relaxează strategia de apărare sau afirmarea lui de sine. Dacă nu, vor apărea complicații acute sau cronice în sarcina sau în dezvoltarea
embrionară. Dar într-un curs de evoluție normal și sănătos este numai o apărare imună mai redusă. Organismul însărcinat
asigură, de asemenea, creșterea circulației sângelui și astfel o furnizare optimă de nutrienți necesari. În plus protejează și îngrijește foetusul, în creștere, timp de mai multe luni.
El (organismul însărcinat) oferă un spațiu de viață sigură pentru nenăscut. Această remarcabilă constituție, excepțională, a femeii o numim de
aceea ”de bună speranță” sau ”de așteptare bucuroasă”.
Într-o cu totul alt fel de stare de constituție excepțională pare a fi organismul
uman atunci când dezvoltă cancer. Chiar cancerul ”devine” din propriile celule ale organismului (de exemplu din
peretele intestinal, din glanda mamară sau din plămâni) doar că aceastea s-au schimbat,
atât genetic cât în comportmentul lor, și la suprafața (receptorii) celulei. Ele nu mai servesc bunăstarea întregului organism, ele
nu-și mai coordonează propriile activități cu cele ale altor organe, ci devin autonome și sunt astfel pe cale de a anihila întregul.
In acest caz, sistemul imunitar se observă ca fiind inactiv, fără
interferență cu aceste fapte, nu
recunoște transformarea, nici pericolul. Dimpotrivă, el
furnizează acestui țesut, în creștere rapidă, distructiv, metastatic, alimentarea specială de sânge. Celulele tumorale
sunt capabile să se protejeaze față de ochiul atent al sistemul imunitar, deghizându-se pentru a nu fi
recunoscute și răpuse ca atare.
Este aceasta într-adevăr o situație diferită decât la graviditate? O mare
parte pare să fie similară. Este vorba de același mesaj: ”Nu te teme!”, care acceptă și servește în organism pe cel ce este jumătate străin.
Doar de la cancer provine această cerință imperativă sau chiar manipulare a țesutului propriu, care
se străduiește către autonomie, care este nediferențat, degenerat, devastator.
Din contră, la sarcină este vorba de receptarea unui organism înalt diferențat, care se dezvoltă, înfășurat de un suflet uman, care există în stare germinală. Cancerul ne
apare ca o imagine negativă, goală, opusă sarcinii, care timp îndelung (uneori
ani întregi) reușește să se facă neobservabil și invizibil și se protejează astfel de un atac
al sistemului imunitar. Însărcinata poate fi sigură de însoțirea și bunavestire a
Ingerului Gabriel. Dar cancerul ar putea fi privit cam ca un profet fals, care
trebuie recunoscut și demascat. În loc de un gabrielic:
”Nu te teme!” este mai mult nevoie de un mihaelic-rafaelic:
”Recunoaște, sperie-te și apără-te!”
Această chemare apelează la vigilență, la protecția granițelor, doar astfel încât să nu permită o luptă distructivă, ci o sensibilizare vindecătoare a sistemului imunitar și astfel o consolidare a
sănătății.
În amândouă situațiile este vorba de o
relație între înterior și exterior, legată de întrebarea cum sau unde
se trece, efectiv, granița. Ce mai aparține încă interiorului, ce aparține deja exteriorului?
Această graniță nu este ermetic închisă, ci este, uneori, mai mult sau mai puțin permeabilă. Cum se poate proteja
acest interior de impresiile negative din exterior și să permită totuși lucruri pozitive?
Ce s-a arătat la nivel fizic cu exemplele legate de sarcină și cancer se întâmplă zilnic și pe plan sufletesc și spiritual. Când noi pătrundem în mod rodnic un flux de gândire, o idee a unui om, poate
să fie așa că asta se realizează, cu adevărat, în sfera lui: ”nu te teme!”. Ideea se
poate dezvolta apoi în noi mai departe și se poate
dovedi rodnică pentru noi și pentru mediul nostru.
Dar se pot strecura și dezvolta idei în noi, care par concludente și convingătoare, înainte ca noi să vedem originea și efectul lor distrugător, și înainte de a deveni conștienți. Un fals profet: ”Nu
te teme!” poate să reușească ca forma adevărată a ideii să nu fie recunoscută și combătută, înainte de a se extinde devastator în noi și în jurul nostru.
Astfel suntem apelați pe trei niveluri – fizic, sufleteasc și spiritual – a fi vigilenți, cu un auz potrivit, cu o percepție trează, cărui mesaj îi punem noi la dispoziție câmpul rodnic și spațiul protejat al interiorului nostru, pentru a prospera.
Rudolf Steiner spunea în anul
1923 în următoarele cuvinte: „Noi oamenii prezentului / Avem nevoie de auzul
potrivit / Pentru apelul de dimineața al spiritului.
/ Recunoașterea spiritului dorește, / Vrea să deschidă sufletului/ Această
adevărată auzire a apelului (spiritual) de dimineață.”
Bart
Maris
traducerea Barbara Engelmayer
*
Text apărut în Scrisoare de
Primăvară. Paști. 2020
Redacţia: Lidia
Blidariu, Monica Culda, Verginia Petrovici, Laurenţiu Cîmpeanu
Comentarii
Trimiteți un comentariu